Rețeta fericirii

Despre oameni care se abat în mod voit de la ea, despre identitate și puncte de reper, și despre vată de zahăr vara în parc

Rețetă de viață : “Întâlnești persoana perfectă, te căsătorești cu ea, cumperi o casă, faci unul, doi copii, adopți eventual și un câine sau o pisică, și apoi îți construiești întregul univers în jurul acestui nucleu indestructibil.”
Iar cei din jur adaugă “și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Unii zâmbind, alții cu amărăciune, privind înspre propria lor poveste care, deși părea că urmează cu sfințenie toate etapele rețetei enunțate mai sus, nu pare să îi facă fericiți. Dar acesta este un lucru pe care aveam să îl înțeleg mult mai târziu.
Să revenim însă la acel nucleu aparent indestructibil, și mai ales la viața ce se construiește în jurul lui ca vata de zahăr ce se înfășoară în jurul unui băț vara în parc. Eu mi-am construit mereu relațiile în acest fel. De fiecare dată eram convinsă că am găsit acel suflet pereche mult căutat, de care mă agățam cu toată ființa, căruia îi dăruiam tot ceea ce sufletul meu era capabil să ofere, până la ultima picătură, până la ultima lacrimă adesea. Mă pierdeam complet într-un noi, redefinindu-mă de fiecare dată în raport cu celălat, dar mai ales în raport cu așteptările mele față de celălat. Read More

Mersul, antidot împotriva tristeții

Despre pași spre liniște, cărți, cuvinte care oferă noi perspective și o alternativă la plânsul de milă

Într-o zi m-am apucat să merg. Mi-am pus căștile pe urechi, am dat drumul la un podcast și am pornit. Fără țintă, fără nici un obiectiv precis.
Eram într-un impas. Priveam în urmă și vedeam toate răscrucile la care aveam sentimentul că o luasem pe calea greșită. Priveam în față și nu reușeam să întrezăresc un alt drum decât cel pe care mă simțeam prizonieră.
Am început să merg ascultând podcast-uri ca să înăbușesc urletele din sufletul meu, și zgomotul tutoror frustrărilor acumulate. Îmi trebuia ceva care să mă ajute să uit de mine. Și a funcționat ca un drog. La început câteva minute, apoi o oră, apoi zece mii de pași, opt kilometri, zece kilometri, am terminat un podcast, am trecut la altul, apoi am descoperit cărțile audio, iar într-un sfârșit mi-am dat seama că se produseseră două schimbări fundamentale cu mine.

Read More

Mamaia

Despre iubire, cartofi prăjiți, copilărie și de ce îmi place să mănânc pe jos

Mamaia se plimba mereu goală prin casă. Era o femeie mare, plină. Plină de mese copioase, plină de povești, plină de râsete zgomotoase, plină de contradicții, plină de iubire.
Stăteam după-amiezile pe jos, pe o rogojină, și visam cu ochii deschiși la un viitor ce avea să vină din păcate numai pentru mine. Voiam să deschidem un restaurant, sau, mamaia îmi zicea, când o să ai copii eu vin la tine să ți-i cresc și să fac de mâncare; mă iei cu tine. O strângeam în brațe și îi promiteam că vom fi mereu împreună.

Read More

Plimbările cu mașina, antidot împotriva tristeții

Despre drumuri nebătătorite, vechi dacii, încăpățânare și diferite puncte de vedere

Mă plimbam adesea cu tata cu mașina. Muzica dată la maxim, zâmbetul pe buze, rezervorul vechii Dacia 1310 plin, plecam adesea în căutare de munte, de drum deschis, de zăpadă, de altceva. “Hai să mergem undeva unde nu am mai fost !”, sau “Hai să facem una la dreapta, una la stânga !” erau fraze care ne azvârleau într-un frumos necunoscut, învăluiți în iluzia unei noi aventuri. Ne-am pierdut adesea, era totuși epoca de dinaintea domnului Google și al amicului Waze. Am schimbat cauciucuri în mijlocul pustietății, am rămas în pană, dar mai ales ne-am făurit amintiri de neuitat. Poate că uneori am mers un pic prea aproape de marginea unei prăpăstii, sau ne-am apropiat ceva mai mult de umbra unui pericol. Eram adesea frânți de oboseală, și privind retrospectiv unele aventuri îmi par acum a fi poate la limita riscului asumat. A fost multă îndrăzneală în acele drumuri, și încăpățânare. O îndrăzneală și o încăpățânare pe care le consider azi unele dintre cele mai prețioase trăsături moștenite și învățate de la tata. El a îndrăznit mereu, a fost vocea care nu era de acord și care își asuma poziția, a fost și este cel care se va aventura întotdeauna pe drumuri nebătătorite. Și am avut mereu sentimentul că ne întorceam ceva mai înalți, ceva mai siguri pe noi, din aventurile noastre.

Read More

Oamenii nu se schimbă

Despre note, melodii, zone de confort, alinieri de planete și fericire

“Care este diferența dintre ea și mine ?”
Ea era o prietenă îndrăgostită iremediabil de un el al cărui model de relație erau mai multe relații în același timp. Visul ei era să îl schimbe pe el. El, ca orice om, nu avea nici cel mai mic gând de a se lăsa schimbat.
Eu eram îndrăgostită iremediabil de un alt el. Înalt, cu ochii verzi. Care mă admira, mă strângea în brațe, dar nu mă iubea. Cel puțin nu așa cum aș fi vrut eu.
“Care este diferența dintre ea și mine ?”
“Tu nu încerci să mă schimbi.”
Am încuviințat.
Asta pentru că știam că oamenii nu se schimbă. Și mai ales oamenii nu se schimbă pentru alți oameni. Avem cu toții o zonă de confort. În care ne simțim în siguranță. Din când în când însă, apare ceva, sau cineva, care ne provoacă la un dans în afara acestui spațiu cunoscut. Cineva care reușește să atingă anumite coarde în interiorul ființei noastre și să le facă să vibreze. Și poate chiar să formeze note, care să se așeze frumos într-o melodie armonioasă. Iar atunci, fără să ne dăm seama, zona noastră de confort se întinde imperceptibil pentru a îngloba aceste noi tonalități. Iar melodia lor devine parte integrantă din noi și din noua noastră zonă de siguranță.

Read More

Corpul meu, inamicul meu numărul unu

Despre lupte fără sens, margini de prăpastie, mâini întinse, și aliați regăsiți

Stop fixing your body, it was never broken.

Am fost adolescenta înaltă și slăbănoagă, îmbrăcată în blugi negri, uzați, cu o cămașă în carouri strânsă în jurul mijlocului. Corpul meu era pur și simplu, nu îi dădeam nici o atenție. Până într-o zi când a început să se rotunjească armonios, trezit dintr-o adolescență întârziată și nerăbdător de o feminitate bănuită. Vine o vârstă, vine o veste, vine o vreme, vorba poetului …
Numai că în acel moment crucial, ceva s-a întâmplat. Prietenul de atunci mi-a explicat cu inocența caracteristică vârstei la care credem că toată lumea ne aparține, că aceste schimbări sunt inacceptabile și că dacă nu le opresc el va fi nevoit să caute alte brațe mai fine și alte coapse mai suple. Ajunsă în lacrimi acasă, am fost consolată de mama, care m-a asigurat că orice este posibil cu un bun regim alimentar. Aveam douăzeci de ani. Și luam brutal cunoștință cu acest corp care devenise în câteva clipe cel mai mare dușman al meu.

Read More

La Part de l’autre

Despre fragilitatea condiției umane, secunde care schimbă cursul istoriei omenirii și aripi de fluture

La Part de l’autre (Adolf H. Două vieți – Editura Humanitas) este o lecție extraordinară asupra fragilității omului în fața a tot ceea ce îl înconjoară. Ne aruncăm în brațele vieții plini de încredere împinsă uneori până la un fel de îngâmfare specifică adolescenței. Ne credem semizei și ne mândrim că avem lumea întreagă la picioarele noastre, și un viitor întreg de scris. Însă realitatea este mult mai complexă și mai crudă decât o crezusem.

Read More

Antidoturi împotriva tristeții

You’ve got to get yourself together
You’ve got stuck in a moment
And now you can’t get out of it

It’s just a moment, this time will pass

U2 – Stuck in a moment

Sunt momente în care nu văd nici o soluție. Momente în care am impresia că tot edificiul meu interior este construit ca un joc de cărți pe nisipuri mișcătoare. Sunt momente în care simt un gol în stomac și o durere surdă care mă blochează. Momente în care îmi este teamă. De singurătate, de consecințele unei decizii pe care nu îndrăznesc să o iau, de cuvintele pe care nu aș suporta să le aud, de viitor, de amprenta trecutului, sau poate pur și simplu de proverbialul drob de sare.
Am învățat să le recunosc. Și am înțeles că sunt doar momente, nici mai mult, nici mai puțin. Și că forța lor depinde de libertatea pe care le-o dau eu. Așa că, de-a lungul timpului, mi-am construit o serie de obiceiuri, de antidoturi împotriva tristeții.

Lista completă a antitodurilor despre care am scris:

Un Cappuccino cu prea mult zahăr

O explicație a unei (in)dependențe de cafeină, sau de alte lucruri, mai mari sau mai mărunte

Un Cappuccino cu prea mult zahăr este
… un moment de liniște
… amintirea dimineților din micul apartament din timpul studenției
… o discuție sinceră cu mine, nederanjate de nimeni și de nimic
… o pauză în timp și în gânduri, ascultare în loc de euforie, nemișcare în loc de agitație
… afirmația unei atitudini de blândețe pe care mi-o permit din când în când față de mine însămi
… curajul de a avea momente în care nu-mi pasă de ce mai am de făcut, de curățenie, de deadline-uri, de lista de obiective, de cum arăt, de cum mă comport, de calorii, de vreme, de cei din jur, de cât de mult mă costă capsulele pentru mașina asta afurisită care face un cappuccinno atât de bun

Învață-mă cum să fiu singură

Despre ecuații fără soluții, puncte de reper, universuri și singurătatea ca antidot al singurătății

Învață-mă cum să fiu singură” mi-a spus Neli.
Am privit-o și am zâmbit. Habar nu aveam cum.
Adică știam din amintiri acel sentiment plăcut pe care îl aveam când ajungeam seara acasă în minusculul meu apartament cu o singură cameră. Aș fi putut să-i povestesc ore în șir toate cărțile pe care le devorasem serile, sau toate serialele la care mă uitasem ronțăind prostii. Îmi aminteam cu claritate cum dansam singură prin casă, cum vorbeam la telefon ore în șir cu ai mei sau cu o prietenă, cum munceam uneori noaptea târziu, cum mă pierdeam liniștită în gânduri, sorbind un cappuccino fierbinte cu mult prea mult zahăr. Acei patru ani au rămas în sufletul meu ca o oază de pace și de împlinire.
Nu aveam deci nici o problemă cu partea “practică” a singurătății. Aveam o relație extraordinară cu părinții, aveam prietene, pasiuni, și mai ales aveam această nevoie viscerală de spațiu mental și fizic, de izolare, de regăsire, de liniște. Dar avusesem, în toți acei patru ani, pe cineva care mă iubea, deși nu împărțisem același spațiu locativ.
Deci, din păcate, aveam și eu, la fel ca și Neli, ceea ce numeam impropriu teamă de singurătate.

Read More

Declarația mea de independență, a doua parte

Despre supermarketuri, povești de dragoste cu cărămizi, izolare și mecanisme nebănuite

În 2012 am închiriat un apartament în doi. La al patrulea și ultim etaj într-un bloc care delimita parcarea unui supermarket de cartier. La două minute de facultate. La zece minute de centru. În același cartier în care locuisem de când aterizasem amețită și dezorientată în orașul de porțelan cu mai bine de cinci ani în urmă. Era a treia oară când mă mutam și a treia oară când ceva mă reținea aici. Dar să lăsăm geografia sentimentală deocamdată, și să revenim la clădirea cu numărul șaisprezece.
A fost, între mine și acel acasă, o mare poveste de dragoste. Am băut zeci de cappuccino cu prea mult zahăr privind du-te-vino-ul din parcarea supermarketului: cărucioare care pleacă la vale în timp ce cumpărători distrați caută ceva în portbagaj, mămici cu copii roșii de furie și de lacrimi, puști cu cutii de bere umflându-se-n pene, bătrâni tacticoși așteptând deschiderea ușilor automate dis de dimineață, câte un amețilă parcat pe două locuri, ocazional un alt amețilă care dă cu spatele fără să se uite, un câine alb și maiestuos legat de un stâlp așteptându-și stoic stăpânul plecat după o sticlă de vodcă. Am alergat de nenumărate ori seara, cincisprezece minute înainte de închidere să cumpăr acel ingredient care îmi lipsea. Am transpirat și am mormăit cuvinte neortodoxe de fiecare dată când am urcat cele patru etaje cu brațele pline de cumpărături. Dar mai presus de toate, acolo simțeam că eram acasă.

Read More

Declarația mea de independență, prima parte

Despre vise dintr-o epocă postcomunistă, singurătate în doi, libertate și planuri de evadare

Când eram puștoiacă mi-a căzut în mâini un almanah adus de o colegă de a mamei de prin Germania. Ditamai catalogul cu de toate, de la haine, chiloței, jucării, așternuturi, veselă, și până la mobile care de care mai încântătoare pentru ochii unui copil născut înainte de 89. Pentru a pune decorul, catalogul cu pricina aterizase la noi în casă undeva prin anii 90, într-o lume fără Carrefour, fără Ikea, fără Zara și restul de multi-naționale fără etică și fără principii (dar asta este cu totul altă poveste și nu-și află locul aici).
Am fost subjugată. Am petrecut ore în șir imaginându-mi ziua când voi avea și eu casa mea și voi putea îngrămădi acolo o mie și una de minunății ca cele prezentate în paginile lucioase din mâinile mele. Îmi amintesc spunându-i cu entuziasm verișoarei mele de suflet că acesta este visul meu, o casă ca acolo, în lumea aceea lucioasă mirosind a tipar, o casă plină de culoare. Mi-a răspuns că acesta este visul tuturora. Aveam vise atât de mărunte în acea epocă amețită, abia ieșită dintr-un comunism abrutizant și fără culoare … Read More

Povești cu oameni înalți

Despre iubiri care se termină, vină, acceptare, și un cappucinno cu mult prea mult zahăr

I can’t take my mind off you
I can’t take my mind
My mind, my mind
‘Til I find somebody new

Damien Rice – The Blower’s Daughter

Acum o sută de ani lumină am văzut acest film, Closer, o superbă frescă a emoțiilor și reacțiilor umane în contextul unor relații labirintice ce unesc patru oameni. Unul dintre momentele care m-au marcat a fost atunci când, dintr-o dată, Alice îl privește pe Dan și îi spune simplu “I don’t love you anymore.”, “Since when ?”, “Now. Just now.”
O parte din sufletul meu a urlat privind această scenă pentru că am trăit-o, într-un fel sau altul, de mai multe ori. Oameni care se schimbă într-un moment, sentimente care dispar cu repeziciunea și brutalitatea unui fulger, clipa aceea în care simți cum realitatea ta pe care o credeai a fi și a lui ți se scurge printre degete și oricât de tare ai crispa pumnii în încercarea de a reține ceva, totul este în zadar. Deschizi mâinile și le privești, reci, goale, crestate de amintiri. Privești și persoana din fața ta și nu o mai recunoști, sau mai bine zis nu te mai recunoști în ochii săi. Și înțelegi, într-o frântură de secundă că începând din acest punct totul este în zadar. Ceva s-a pierdut iremediabil. Read More

Oceanul de la capătul aleii sau despre o frumoasă metaforă a matriarhatului

“You only need men to make more men”.
– one of the Hempstock women

Oceanul de la capătul aleii (The Ocean at the end of the Lane) este un fel de basm pentru adulți și o superbă metaforă a maturizării, a ruperii aproape brutale din universul atemporal și aspațial al copilăriei. Drama acestei treceri inevitabile este accentuată printr-o succesiune de evenimente fantastice, care odată decojite de substanța lor ireală, devin simboluri ale unor etape inconturnabile al procesului de a “crește mare”.

Și totuși, pentru mine, nu asta este ceea ce face din Oceanul de la capătul aleii o carte superbă. Ceea ce m-a fermecat cu adevărat a fost clanul Hempstock. Read More

(Non) Sensul copiilor

Despre libertate, mari speranțe, și despre stele de pe cer versus stele de mare

 

Cristina îmi spunea că nu va avea niciodată copii. Că a știut asta dintotdeauna, și că decizia ei era de nestrămutat. Aveam amândouă douăzeci de ani, capul în nori, stele în priviri, proiecte cu miile, o viață întreagă înaintea noastră. Visam să avem o carieră, să ne întâlnim sufletul pereche, să vedem lumea, și, pentru unele dintre noi, să dăm naștere într-o zi la câțiva plozi, ca în toate basmele cu au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
O priveam pe Cristina cu un fel de admirație amestecată cu neînțelegere. A fi mamă era pentru mine o evidență. Voiam copii, unul, doi, trei, fete, băieți, nu conta. Copii cărora să le spun povești nemuritoare, copii care să se agațe de gâtul meu în îmbrățișări duioase. Visam să îi cresc într-o lume plină de cărți, muzică, teatru, poezie, asemenea propriei mele copilării, orchestrată cu măiestrie de tatăl meu. Visam să împletesc stele în fiecare din visele lor.
Nu reușeam să înțeleg cum cineva ar alege, conștient, să meargă pe un alt drum decât acesta. Nu o acuzam de egoism. Eram pur și simplu nedumerită cum cineva s-ar putea simți împlinit fără a cunoaște maternitatea, sau paternitatea. Pentru mine, a avea un copil era o parte indispensabilă din definiția vieții, a fericirii. Aveam poate o viziune prea simplistă a existenței. Și greșită.

Read More

A fost odată ca niciodată, sau punctul din care totul a început

“Dacă nu ești fericită poți pleca și astăzi”
L-am privit buimacă. Era serios.
“Dacă nu ești fericită poți pleca și astăzi”
Tocmai îi povestisem râzând că peste vreo zece – cinsprezece ani lumină îmi voi părăsi sufletul pereche pentru un tânăr și vom pleca amândoi să străbatem statele unite în lung și-n lat. Sufletul care nu mai era de mult pereche, și alături de care mă simțeam dureros de singură.
“Nu pot” am reușit să îngân.
“Ba da. Poți. Îți închiriezi un apartament, îți iei lucrurile și pleci. Dacă nu ești fericită, pleacă.”
M-am prăbușit. Fizic și psihic. Ceea ce îmi spusese era de o simplitate atât de crudă, atât de brutală încât am simțit literalmente că îmi fuge pământul de sub picioare. M-am aștezat pe jos și am început să plâng.

Read More