(Non) Sensul copiilor

Despre libertate, mari speranțe, și despre stele de pe cer versus stele de mare

 

Cristina îmi spunea că nu va avea niciodată copii. Că a știut asta dintotdeauna, și că decizia ei era de nestrămutat. Aveam amândouă douăzeci de ani, capul în nori, stele în priviri, proiecte cu miile, o viață întreagă înaintea noastră. Visam să avem o carieră, să ne întâlnim sufletul pereche, să vedem lumea, și, pentru unele dintre noi, să dăm naștere într-o zi la câțiva plozi, ca în toate basmele cu au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
O priveam pe Cristina cu un fel de admirație amestecată cu neînțelegere. A fi mamă era pentru mine o evidență. Voiam copii, unul, doi, trei, fete, băieți, nu conta. Copii cărora să le spun povești nemuritoare, copii care să se agațe de gâtul meu în îmbrățișări duioase. Visam să îi cresc într-o lume plină de cărți, muzică, teatru, poezie, asemenea propriei mele copilării, orchestrată cu măiestrie de tatăl meu. Visam să împletesc stele în fiecare din visele lor.
Nu reușeam să înțeleg cum cineva ar alege, conștient, să meargă pe un alt drum decât acesta. Nu o acuzam de egoism. Eram pur și simplu nedumerită cum cineva s-ar putea simți împlinit fără a cunoaște maternitatea, sau paternitatea. Pentru mine, a avea un copil era o parte indispensabilă din definiția vieții, a fericirii. Aveam poate o viziune prea simplistă a existenței. Și greșită.

Read More