Învață-mă cum să fiu singură

Despre ecuații fără soluții, puncte de reper, universuri și singurătatea ca antidot al singurătății

Învață-mă cum să fiu singură” mi-a spus Neli.
Am privit-o și am zâmbit. Habar nu aveam cum.
Adică știam din amintiri acel sentiment plăcut pe care îl aveam când ajungeam seara acasă în minusculul meu apartament cu o singură cameră. Aș fi putut să-i povestesc ore în șir toate cărțile pe care le devorasem serile, sau toate serialele la care mă uitasem ronțăind prostii. Îmi aminteam cu claritate cum dansam singură prin casă, cum vorbeam la telefon ore în șir cu ai mei sau cu o prietenă, cum munceam uneori noaptea târziu, cum mă pierdeam liniștită în gânduri, sorbind un cappuccino fierbinte cu mult prea mult zahăr. Acei patru ani au rămas în sufletul meu ca o oază de pace și de împlinire.
Nu aveam deci nici o problemă cu partea “practică” a singurătății. Aveam o relație extraordinară cu părinții, aveam prietene, pasiuni, și mai ales aveam această nevoie viscerală de spațiu mental și fizic, de izolare, de regăsire, de liniște. Dar avusesem, în toți acei patru ani, pe cineva care mă iubea, deși nu împărțisem același spațiu locativ.
Deci, din păcate, aveam și eu, la fel ca și Neli, ceea ce numeam impropriu teamă de singurătate.

Read More

Plimbările cu mașina, antidot împotriva tristeții

Despre drumuri nebătătorite, vechi dacii, încăpățânare și diferite puncte de vedere

Mă plimbam adesea cu tata cu mașina. Muzica dată la maxim, zâmbetul pe buze, rezervorul vechii Dacia 1310 plin, plecam adesea în căutare de munte, de drum deschis, de zăpadă, de altceva. “Hai să mergem undeva unde nu am mai fost !”, sau “Hai să facem una la dreapta, una la stânga !” erau fraze care ne azvârleau într-un frumos necunoscut, învăluiți în iluzia unei noi aventuri. Ne-am pierdut adesea, era totuși epoca de dinaintea domnului Google și al amicului Waze. Am schimbat cauciucuri în mijlocul pustietății, am rămas în pană, dar mai ales ne-am făurit amintiri de neuitat. Poate că uneori am mers un pic prea aproape de marginea unei prăpăstii, sau ne-am apropiat ceva mai mult de umbra unui pericol. Eram adesea frânți de oboseală, și privind retrospectiv unele aventuri îmi par acum a fi poate la limita riscului asumat. A fost multă îndrăzneală în acele drumuri, și încăpățânare. O îndrăzneală și o încăpățânare pe care le consider azi unele dintre cele mai prețioase trăsături moștenite și învățate de la tata. El a îndrăznit mereu, a fost vocea care nu era de acord și care își asuma poziția, a fost și este cel care se va aventura întotdeauna pe drumuri nebătătorite. Și am avut mereu sentimentul că ne întorceam ceva mai înalți, ceva mai siguri pe noi, din aventurile noastre.

Read More

Mersul, antidot împotriva tristeții

Despre pași spre liniște, cărți, cuvinte care oferă noi perspective și o alternativă la plânsul de milă

Într-o zi m-am apucat să merg. Mi-am pus căștile pe urechi, am dat drumul la un podcast și am pornit. Fără țintă, fără nici un obiectiv precis.
Eram într-un impas. Priveam în urmă și vedeam toate răscrucile la care aveam sentimentul că o luasem pe calea greșită. Priveam în față și nu reușeam să întrezăresc un alt drum decât cel pe care mă simțeam prizonieră.
Am început să merg ascultând podcast-uri ca să înăbușesc urletele din sufletul meu, și zgomotul tutoror frustrărilor acumulate. Îmi trebuia ceva care să mă ajute să uit de mine. Și a funcționat ca un drog. La început câteva minute, apoi o oră, apoi zece mii de pași, opt kilometri, zece kilometri, am terminat un podcast, am trecut la altul, apoi am descoperit cărțile audio, iar într-un sfârșit mi-am dat seama că se produseseră două schimbări fundamentale cu mine.

Read More

Antidoturi împotriva tristeții

You’ve got to get yourself together
You’ve got stuck in a moment
And now you can’t get out of it

It’s just a moment, this time will pass

U2 – Stuck in a moment

Sunt momente în care nu văd nici o soluție. Momente în care am impresia că tot edificiul meu interior este construit ca un joc de cărți pe nisipuri mișcătoare. Sunt momente în care simt un gol în stomac și o durere surdă care mă blochează. Momente în care îmi este teamă. De singurătate, de consecințele unei decizii pe care nu îndrăznesc să o iau, de cuvintele pe care nu aș suporta să le aud, de viitor, de amprenta trecutului, sau poate pur și simplu de proverbialul drob de sare.
Am învățat să le recunosc. Și am înțeles că sunt doar momente, nici mai mult, nici mai puțin. Și că forța lor depinde de libertatea pe care le-o dau eu. Așa că, de-a lungul timpului, mi-am construit o serie de obiceiuri, de antidoturi împotriva tristeții.

Lista completă a antitodurilor despre care am scris: