A fost odată ca niciodată, sau punctul din care totul a început

“Dacă nu ești fericită poți pleca și astăzi”
L-am privit buimacă. Era serios.
“Dacă nu ești fericită poți pleca și astăzi”
Tocmai îi povestisem râzând că peste vreo zece – cinsprezece ani lumină îmi voi părăsi sufletul pereche pentru un tânăr și vom pleca amândoi să străbatem statele unite în lung și-n lat. Sufletul care nu mai era de mult pereche, și alături de care mă simțeam dureros de singură.
“Nu pot” am reușit să îngân.
“Ba da. Poți. Îți închiriezi un apartament, îți iei lucrurile și pleci. Dacă nu ești fericită, pleacă.”
M-am prăbușit. Fizic și psihic. Ceea ce îmi spusese era de o simplitate atât de crudă, atât de brutală încât am simțit literalmente că îmi fuge pământul de sub picioare. M-am aștezat pe jos și am început să plâng.

De ceva vreme auzeam tot mai des o voce care mă îndemna să fug. Cât mai departe. Cât mai repede. Fără să mă uit înapoi. Dar refuzam să o ascult. Eram pe un drum drept, cum ar fi putut oare să fie greșit ? Bifasem toate căsuțele pe care societatea mi le prezentase întotdeauna ca fiind rețeta fericirii.
Și totuși eram nefericită. Viața mea perfectă era o carapace găunoasă. Iar în mijlocul ei eram eu, înfășurată într-o singurătate atât de vie, încât îmi părea o imensă ființă goală strânsă în jurul meu. O arătare sinistră care se confunda tot mai mult cu mine însămi. Mă priveam neputincioasă cum îmi pierdeam pe zi ce trece orice urmă de substanță și de strălucire.
“Dacă nu ești fericită poți pleca și azi”
În acel moment am acceptat ceea ce intuisem de ani de zile. Că oricât de corect părea drumul pe care înaintam, era totuși incompatibil cu propriile mele dorințe și trăiri. Că singurătatea în doi este mult mai dureroasă decât orice fel de solitudine, că o hârtie nu face o familie, și că o casă nu este neapărat acasă.

*

Nu am plecat imediat.
Însă m-am ridicat. Mai întâi de pe podeaua unde plânsesem timp de mai bine de trei ore. Apoi mi-au trebuit alte două zile până să îmi pot îndrepta umerii și ridica fruntea. Și încă trei zile până să am un plan.
Cinci zile în care m-am luptat cu mine însămi și în care am aruncat una după alta toate certitudinile pe care le avusesm. Cinci zile în care am acceptat că va trebui să o iau de la zero, și să mă reconstruiesc. Cinci zile în care am îndrăznit pentru prima oară să îmi accept vulnerabilitatea, să îmi deschid sufletul și să cer ajutor.

*

“Se adună, chestii. Și nu găsim timp să mai lăsăm din bolovanii pe care îi cărăm după noi.” Aveai dreptate, Marius.
Începând cu acea zi de 2 februarie, am început să dau jos, unul după altul, toți bolovanii pe care îi dusesem pe umeri ani întregi. Am început prin a le povesti celor dragi. Și prin a-i strânge în brațe. Îmi fusese atât de teamă că voi fi judecată. În schimb am fost ascultată și îmbrățișată. Trăisem într-o izolare pe care mi-o impusesm pentru a îmi ascunde suferința. Îndreptându-mă spre cei din jur am reușit să ies din cercul vicios în care mă învârteam.

*

După acea zi, am început din nou să zâmbesc. Încetul cu încetul m-am regăsit. Nu a fost ușor. Încă nu este. Am în continuare clipe de îndoială, de teamă, de singurătate. Dar merg înainte. Cu capul sus, cu umerii drepți, zâmbind. Și încerc să nu mai adun bolovani în spinare. Măcar pentru câtva timp.

*

Acest blog se vrea a fi o înșiruire de sticle aruncate în mare. Sticle ce închid mesaje diverse:
“Ești de ajuns”
“Meriți să fii fericită”
“O să reușesti”
“Viața este frumoasă”
și multe altele …
Dacă măcar unul ajunge la persoana potrivită la momentul potrivit, atunci înseamnă că aceste scrieri au avut un rost. Pentru că poate undeva, cineva așteaptă fără să știe, doar câteva simple cuvinte pentru a îndrăzni să facă primul pas spre schimbare : “Dacă nu ești fericită poți pleca și azi”.

2 thoughts to “A fost odată ca niciodată, sau punctul din care totul a început”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *