Rețeta fericirii

Despre oameni care se abat în mod voit de la ea, despre identitate și puncte de reper, și despre vată de zahăr vara în parc

Rețetă de viață : “Întâlnești persoana perfectă, te căsătorești cu ea, cumperi o casă, faci unul, doi copii, adopți eventual și un câine sau o pisică, și apoi îți construiești întregul univers în jurul acestui nucleu indestructibil.”
Iar cei din jur adaugă “și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Unii zâmbind, alții cu amărăciune, privind înspre propria lor poveste care, deși părea că urmează cu sfințenie toate etapele rețetei enunțate mai sus, nu pare să îi facă fericiți. Dar acesta este un lucru pe care aveam să îl înțeleg mult mai târziu.
Să revenim însă la acel nucleu aparent indestructibil, și mai ales la viața ce se construiește în jurul lui ca vata de zahăr ce se înfășoară în jurul unui băț vara în parc. Eu mi-am construit mereu relațiile în acest fel. De fiecare dată eram convinsă că am găsit acel suflet pereche mult căutat, de care mă agățam cu toată ființa, căruia îi dăruiam tot ceea ce sufletul meu era capabil să ofere, până la ultima picătură, până la ultima lacrimă adesea. Mă pierdeam complet într-un noi, redefinindu-mă de fiecare dată în raport cu celălat, dar mai ales în raport cu așteptările mele față de celălat. Read More

Învață-mă cum să fiu singură

Despre ecuații fără soluții, puncte de reper, universuri și singurătatea ca antidot al singurătății

Învață-mă cum să fiu singură” mi-a spus Neli.
Am privit-o și am zâmbit. Habar nu aveam cum.
Adică știam din amintiri acel sentiment plăcut pe care îl aveam când ajungeam seara acasă în minusculul meu apartament cu o singură cameră. Aș fi putut să-i povestesc ore în șir toate cărțile pe care le devorasem serile, sau toate serialele la care mă uitasem ronțăind prostii. Îmi aminteam cu claritate cum dansam singură prin casă, cum vorbeam la telefon ore în șir cu ai mei sau cu o prietenă, cum munceam uneori noaptea târziu, cum mă pierdeam liniștită în gânduri, sorbind un cappuccino fierbinte cu mult prea mult zahăr. Acei patru ani au rămas în sufletul meu ca o oază de pace și de împlinire.
Nu aveam deci nici o problemă cu partea “practică” a singurătății. Aveam o relație extraordinară cu părinții, aveam prietene, pasiuni, și mai ales aveam această nevoie viscerală de spațiu mental și fizic, de izolare, de regăsire, de liniște. Dar avusesem, în toți acei patru ani, pe cineva care mă iubea, deși nu împărțisem același spațiu locativ.
Deci, din păcate, aveam și eu, la fel ca și Neli, ceea ce numeam impropriu teamă de singurătate.

Read More

Povești cu oameni înalți

Despre iubiri care se termină, vină, acceptare, și un cappucinno cu mult prea mult zahăr

I can’t take my mind off you
I can’t take my mind
My mind, my mind
‘Til I find somebody new

Damien Rice – The Blower’s Daughter

Acum o sută de ani lumină am văzut acest film, Closer, o superbă frescă a emoțiilor și reacțiilor umane în contextul unor relații labirintice ce unesc patru oameni. Unul dintre momentele care m-au marcat a fost atunci când, dintr-o dată, Alice îl privește pe Dan și îi spune simplu “I don’t love you anymore.”, “Since when ?”, “Now. Just now.”
O parte din sufletul meu a urlat privind această scenă pentru că am trăit-o, într-un fel sau altul, de mai multe ori. Oameni care se schimbă într-un moment, sentimente care dispar cu repeziciunea și brutalitatea unui fulger, clipa aceea în care simți cum realitatea ta pe care o credeai a fi și a lui ți se scurge printre degete și oricât de tare ai crispa pumnii în încercarea de a reține ceva, totul este în zadar. Deschizi mâinile și le privești, reci, goale, crestate de amintiri. Privești și persoana din fața ta și nu o mai recunoști, sau mai bine zis nu te mai recunoști în ochii săi. Și înțelegi, într-o frântură de secundă că începând din acest punct totul este în zadar. Ceva s-a pierdut iremediabil. Read More

(Non) Sensul copiilor

Despre libertate, mari speranțe, și despre stele de pe cer versus stele de mare

 

Cristina îmi spunea că nu va avea niciodată copii. Că a știut asta dintotdeauna, și că decizia ei era de nestrămutat. Aveam amândouă douăzeci de ani, capul în nori, stele în priviri, proiecte cu miile, o viață întreagă înaintea noastră. Visam să avem o carieră, să ne întâlnim sufletul pereche, să vedem lumea, și, pentru unele dintre noi, să dăm naștere într-o zi la câțiva plozi, ca în toate basmele cu au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
O priveam pe Cristina cu un fel de admirație amestecată cu neînțelegere. A fi mamă era pentru mine o evidență. Voiam copii, unul, doi, trei, fete, băieți, nu conta. Copii cărora să le spun povești nemuritoare, copii care să se agațe de gâtul meu în îmbrățișări duioase. Visam să îi cresc într-o lume plină de cărți, muzică, teatru, poezie, asemenea propriei mele copilării, orchestrată cu măiestrie de tatăl meu. Visam să împletesc stele în fiecare din visele lor.
Nu reușeam să înțeleg cum cineva ar alege, conștient, să meargă pe un alt drum decât acesta. Nu o acuzam de egoism. Eram pur și simplu nedumerită cum cineva s-ar putea simți împlinit fără a cunoaște maternitatea, sau paternitatea. Pentru mine, a avea un copil era o parte indispensabilă din definiția vieții, a fericirii. Aveam poate o viziune prea simplistă a existenței. Și greșită.

Read More