Oamenii nu se schimbă

Despre note, melodii, zone de confort, alinieri de planete și fericire

“Care este diferența dintre ea și mine ?”
Ea era o prietenă îndrăgostită iremediabil de un el al cărui model de relație erau mai multe relații în același timp. Visul ei era să îl schimbe pe el. El, ca orice om, nu avea nici cel mai mic gând de a se lăsa schimbat.
Eu eram îndrăgostită iremediabil de un alt el. Înalt, cu ochii verzi. Care mă admira, mă strângea în brațe, dar nu mă iubea. Cel puțin nu așa cum aș fi vrut eu.
“Care este diferența dintre ea și mine ?”
“Tu nu încerci să mă schimbi.”
Am încuviințat.
Asta pentru că știam că oamenii nu se schimbă. Și mai ales oamenii nu se schimbă pentru alți oameni. Avem cu toții o zonă de confort. În care ne simțim în siguranță. Din când în când însă, apare ceva, sau cineva, care ne provoacă la un dans în afara acestui spațiu cunoscut. Cineva care reușește să atingă anumite coarde în interiorul ființei noastre și să le facă să vibreze. Și poate chiar să formeze note, care să se așeze frumos într-o melodie armonioasă. Iar atunci, fără să ne dăm seama, zona noastră de confort se întinde imperceptibil pentru a îngloba aceste noi tonalități. Iar melodia lor devine parte integrantă din noi și din noua noastră zonă de siguranță.

Read More

Corpul meu, inamicul meu numărul unu

Despre lupte fără sens, margini de prăpastie, mâini întinse, și aliați regăsiți

Stop fixing your body, it was never broken.

Am fost adolescenta înaltă și slăbănoagă, îmbrăcată în blugi negri, uzați, cu o cămașă în carouri strânsă în jurul mijlocului. Corpul meu era pur și simplu, nu îi dădeam nici o atenție. Până într-o zi când a început să se rotunjească armonios, trezit dintr-o adolescență întârziată și nerăbdător de o feminitate bănuită. Vine o vârstă, vine o veste, vine o vreme, vorba poetului …
Numai că în acel moment crucial, ceva s-a întâmplat. Prietenul de atunci mi-a explicat cu inocența caracteristică vârstei la care credem că toată lumea ne aparține, că aceste schimbări sunt inacceptabile și că dacă nu le opresc el va fi nevoit să caute alte brațe mai fine și alte coapse mai suple. Ajunsă în lacrimi acasă, am fost consolată de mama, care m-a asigurat că orice este posibil cu un bun regim alimentar. Aveam douăzeci de ani. Și luam brutal cunoștință cu acest corp care devenise în câteva clipe cel mai mare dușman al meu.

Read More

Povești cu oameni înalți

Despre iubiri care se termină, vină, acceptare, și un cappucinno cu mult prea mult zahăr

I can’t take my mind off you
I can’t take my mind
My mind, my mind
‘Til I find somebody new

Damien Rice – The Blower’s Daughter

Acum o sută de ani lumină am văzut acest film, Closer, o superbă frescă a emoțiilor și reacțiilor umane în contextul unor relații labirintice ce unesc patru oameni. Unul dintre momentele care m-au marcat a fost atunci când, dintr-o dată, Alice îl privește pe Dan și îi spune simplu “I don’t love you anymore.”, “Since when ?”, “Now. Just now.”
O parte din sufletul meu a urlat privind această scenă pentru că am trăit-o, într-un fel sau altul, de mai multe ori. Oameni care se schimbă într-un moment, sentimente care dispar cu repeziciunea și brutalitatea unui fulger, clipa aceea în care simți cum realitatea ta pe care o credeai a fi și a lui ți se scurge printre degete și oricât de tare ai crispa pumnii în încercarea de a reține ceva, totul este în zadar. Deschizi mâinile și le privești, reci, goale, crestate de amintiri. Privești și persoana din fața ta și nu o mai recunoști, sau mai bine zis nu te mai recunoști în ochii săi. Și înțelegi, într-o frântură de secundă că începând din acest punct totul este în zadar. Ceva s-a pierdut iremediabil. Read More

A fost odată ca niciodată, sau punctul din care totul a început

“Dacă nu ești fericită poți pleca și astăzi”
L-am privit buimacă. Era serios.
“Dacă nu ești fericită poți pleca și astăzi”
Tocmai îi povestisem râzând că peste vreo zece – cinsprezece ani lumină îmi voi părăsi sufletul pereche pentru un tânăr și vom pleca amândoi să străbatem statele unite în lung și-n lat. Sufletul care nu mai era de mult pereche, și alături de care mă simțeam dureros de singură.
“Nu pot” am reușit să îngân.
“Ba da. Poți. Îți închiriezi un apartament, îți iei lucrurile și pleci. Dacă nu ești fericită, pleacă.”
M-am prăbușit. Fizic și psihic. Ceea ce îmi spusese era de o simplitate atât de crudă, atât de brutală încât am simțit literalmente că îmi fuge pământul de sub picioare. M-am aștezat pe jos și am început să plâng.

Read More