Mamaia

Despre iubire, cartofi prăjiți, copilărie și de ce îmi place să mănânc pe jos

Mamaia se plimba mereu goală prin casă. Era o femeie mare, plină. Plină de mese copioase, plină de povești, plină de râsete zgomotoase, plină de contradicții, plină de iubire.
Stăteam după-amiezile pe jos, pe o rogojină, și visam cu ochii deschiși la un viitor ce avea să vină din păcate numai pentru mine. Voiam să deschidem un restaurant, sau, mamaia îmi zicea, când o să ai copii eu vin la tine să ți-i cresc și să fac de mâncare; mă iei cu tine. O strângeam în brațe și îi promiteam că vom fi mereu împreună.

Read More

Oamenii nu se schimbă

Despre note, melodii, zone de confort, alinieri de planete și fericire

“Care este diferența dintre ea și mine ?”
Ea era o prietenă îndrăgostită iremediabil de un el al cărui model de relație erau mai multe relații în același timp. Visul ei era să îl schimbe pe el. El, ca orice om, nu avea nici cel mai mic gând de a se lăsa schimbat.
Eu eram îndrăgostită iremediabil de un alt el. Înalt, cu ochii verzi. Care mă admira, mă strângea în brațe, dar nu mă iubea. Cel puțin nu așa cum aș fi vrut eu.
“Care este diferența dintre ea și mine ?”
“Tu nu încerci să mă schimbi.”
Am încuviințat.
Asta pentru că știam că oamenii nu se schimbă. Și mai ales oamenii nu se schimbă pentru alți oameni. Avem cu toții o zonă de confort. În care ne simțim în siguranță. Din când în când însă, apare ceva, sau cineva, care ne provoacă la un dans în afara acestui spațiu cunoscut. Cineva care reușește să atingă anumite coarde în interiorul ființei noastre și să le facă să vibreze. Și poate chiar să formeze note, care să se așeze frumos într-o melodie armonioasă. Iar atunci, fără să ne dăm seama, zona noastră de confort se întinde imperceptibil pentru a îngloba aceste noi tonalități. Iar melodia lor devine parte integrantă din noi și din noua noastră zonă de siguranță.

Read More

Corpul meu, inamicul meu numărul unu

Despre lupte fără sens, margini de prăpastie, mâini întinse, și aliați regăsiți

Stop fixing your body, it was never broken.

Am fost adolescenta înaltă și slăbănoagă, îmbrăcată în blugi negri, uzați, cu o cămașă în carouri strânsă în jurul mijlocului. Corpul meu era pur și simplu, nu îi dădeam nici o atenție. Până într-o zi când a început să se rotunjească armonios, trezit dintr-o adolescență întârziată și nerăbdător de o feminitate bănuită. Vine o vârstă, vine o veste, vine o vreme, vorba poetului …
Numai că în acel moment crucial, ceva s-a întâmplat. Prietenul de atunci mi-a explicat cu inocența caracteristică vârstei la care credem că toată lumea ne aparține, că aceste schimbări sunt inacceptabile și că dacă nu le opresc el va fi nevoit să caute alte brațe mai fine și alte coapse mai suple. Ajunsă în lacrimi acasă, am fost consolată de mama, care m-a asigurat că orice este posibil cu un bun regim alimentar. Aveam douăzeci de ani. Și luam brutal cunoștință cu acest corp care devenise în câteva clipe cel mai mare dușman al meu.

Read More

Învață-mă cum să fiu singură

Despre ecuații fără soluții, puncte de reper, universuri și singurătatea ca antidot al singurătății

Învață-mă cum să fiu singură” mi-a spus Neli.
Am privit-o și am zâmbit. Habar nu aveam cum.
Adică știam din amintiri acel sentiment plăcut pe care îl aveam când ajungeam seara acasă în minusculul meu apartament cu o singură cameră. Aș fi putut să-i povestesc ore în șir toate cărțile pe care le devorasem serile, sau toate serialele la care mă uitasem ronțăind prostii. Îmi aminteam cu claritate cum dansam singură prin casă, cum vorbeam la telefon ore în șir cu ai mei sau cu o prietenă, cum munceam uneori noaptea târziu, cum mă pierdeam liniștită în gânduri, sorbind un cappuccino fierbinte cu mult prea mult zahăr. Acei patru ani au rămas în sufletul meu ca o oază de pace și de împlinire.
Nu aveam deci nici o problemă cu partea “practică” a singurătății. Aveam o relație extraordinară cu părinții, aveam prietene, pasiuni, și mai ales aveam această nevoie viscerală de spațiu mental și fizic, de izolare, de regăsire, de liniște. Dar avusesem, în toți acei patru ani, pe cineva care mă iubea, deși nu împărțisem același spațiu locativ.
Deci, din păcate, aveam și eu, la fel ca și Neli, ceea ce numeam impropriu teamă de singurătate.

Read More

Plimbările cu mașina, antidot împotriva tristeții

Despre drumuri nebătătorite, vechi dacii, încăpățânare și diferite puncte de vedere

Mă plimbam adesea cu tata cu mașina. Muzica dată la maxim, zâmbetul pe buze, rezervorul vechii Dacia 1310 plin, plecam adesea în căutare de munte, de drum deschis, de zăpadă, de altceva. “Hai să mergem undeva unde nu am mai fost !”, sau “Hai să facem una la dreapta, una la stânga !” erau fraze care ne azvârleau într-un frumos necunoscut, învăluiți în iluzia unei noi aventuri. Ne-am pierdut adesea, era totuși epoca de dinaintea domnului Google și al amicului Waze. Am schimbat cauciucuri în mijlocul pustietății, am rămas în pană, dar mai ales ne-am făurit amintiri de neuitat. Poate că uneori am mers un pic prea aproape de marginea unei prăpăstii, sau ne-am apropiat ceva mai mult de umbra unui pericol. Eram adesea frânți de oboseală, și privind retrospectiv unele aventuri îmi par acum a fi poate la limita riscului asumat. A fost multă îndrăzneală în acele drumuri, și încăpățânare. O îndrăzneală și o încăpățânare pe care le consider azi unele dintre cele mai prețioase trăsături moștenite și învățate de la tata. El a îndrăznit mereu, a fost vocea care nu era de acord și care își asuma poziția, a fost și este cel care se va aventura întotdeauna pe drumuri nebătătorite. Și am avut mereu sentimentul că ne întorceam ceva mai înalți, ceva mai siguri pe noi, din aventurile noastre.

Read More

Mersul, antidot împotriva tristeții

Despre pași spre liniște, cărți, cuvinte care oferă noi perspective și o alternativă la plânsul de milă

Într-o zi m-am apucat să merg. Mi-am pus căștile pe urechi, am dat drumul la un podcast și am pornit. Fără țintă, fără nici un obiectiv precis.
Eram într-un impas. Priveam în urmă și vedeam toate răscrucile la care aveam sentimentul că o luasem pe calea greșită. Priveam în față și nu reușeam să întrezăresc un alt drum decât cel pe care mă simțeam prizonieră.
Am început să merg ascultând podcast-uri ca să înăbușesc urletele din sufletul meu, și zgomotul tutoror frustrărilor acumulate. Îmi trebuia ceva care să mă ajute să uit de mine. Și a funcționat ca un drog. La început câteva minute, apoi o oră, apoi zece mii de pași, opt kilometri, zece kilometri, am terminat un podcast, am trecut la altul, apoi am descoperit cărțile audio, iar într-un sfârșit mi-am dat seama că se produseseră două schimbări fundamentale cu mine.

Read More

Antidoturi împotriva tristeții

You’ve got to get yourself together
You’ve got stuck in a moment
And now you can’t get out of it

It’s just a moment, this time will pass

U2 – Stuck in a moment

Sunt momente în care nu văd nici o soluție. Momente în care am impresia că tot edificiul meu interior este construit ca un joc de cărți pe nisipuri mișcătoare. Sunt momente în care simt un gol în stomac și o durere surdă care mă blochează. Momente în care îmi este teamă. De singurătate, de consecințele unei decizii pe care nu îndrăznesc să o iau, de cuvintele pe care nu aș suporta să le aud, de viitor, de amprenta trecutului, sau poate pur și simplu de proverbialul drob de sare.
Am învățat să le recunosc. Și am înțeles că sunt doar momente, nici mai mult, nici mai puțin. Și că forța lor depinde de libertatea pe care le-o dau eu. Așa că, de-a lungul timpului, mi-am construit o serie de obiceiuri, de antidoturi împotriva tristeții.

Lista completă a antitodurilor despre care am scris:

Povești cu oameni înalți

Despre iubiri care se termină, vină, acceptare, și un cappucinno cu mult prea mult zahăr

I can’t take my mind off you
I can’t take my mind
My mind, my mind
‘Til I find somebody new

Damien Rice – The Blower’s Daughter

Acum o sută de ani lumină am văzut acest film, Closer, o superbă frescă a emoțiilor și reacțiilor umane în contextul unor relații labirintice ce unesc patru oameni. Unul dintre momentele care m-au marcat a fost atunci când, dintr-o dată, Alice îl privește pe Dan și îi spune simplu “I don’t love you anymore.”, “Since when ?”, “Now. Just now.”
O parte din sufletul meu a urlat privind această scenă pentru că am trăit-o, într-un fel sau altul, de mai multe ori. Oameni care se schimbă într-un moment, sentimente care dispar cu repeziciunea și brutalitatea unui fulger, clipa aceea în care simți cum realitatea ta pe care o credeai a fi și a lui ți se scurge printre degete și oricât de tare ai crispa pumnii în încercarea de a reține ceva, totul este în zadar. Deschizi mâinile și le privești, reci, goale, crestate de amintiri. Privești și persoana din fața ta și nu o mai recunoști, sau mai bine zis nu te mai recunoști în ochii săi. Și înțelegi, într-o frântură de secundă că începând din acest punct totul este în zadar. Ceva s-a pierdut iremediabil. Read More

Un Cappuccino cu prea mult zahăr

O explicație a unei (in)dependențe de cafeină, sau de alte lucruri, mai mari sau mai mărunte

Un Cappuccino cu prea mult zahăr este
… un moment de liniște
… amintirea dimineților din micul apartament din timpul studenției
… o discuție sinceră cu mine, nederanjate de nimeni și de nimic
… o pauză în timp și în gânduri, ascultare în loc de euforie, nemișcare în loc de agitație
… afirmația unei atitudini de blândețe pe care mi-o permit din când în când față de mine însămi
… curajul de a avea momente în care nu-mi pasă de ce mai am de făcut, de curățenie, de deadline-uri, de lista de obiective, de cum arăt, de cum mă comport, de calorii, de vreme, de cei din jur, de cât de mult mă costă capsulele pentru mașina asta afurisită care face un cappuccinno atât de bun