Corpul meu, inamicul meu numărul unu

Despre lupte fără sens, margini de prăpastie, mâini întinse, și aliați regăsiți

Stop fixing your body, it was never broken.

Am fost adolescenta înaltă și slăbănoagă, îmbrăcată în blugi negri, uzați, cu o cămașă în carouri strânsă în jurul mijlocului. Corpul meu era pur și simplu, nu îi dădeam nici o atenție. Până într-o zi când a început să se rotunjească armonios, trezit dintr-o adolescență întârziată și nerăbdător de o feminitate bănuită. Vine o vârstă, vine o veste, vine o vreme, vorba poetului …
Numai că în acel moment crucial, ceva s-a întâmplat. Prietenul de atunci mi-a explicat cu inocența caracteristică vârstei la care credem că toată lumea ne aparține, că aceste schimbări sunt inacceptabile și că dacă nu le opresc el va fi nevoit să caute alte brațe mai fine și alte coapse mai suple. Ajunsă în lacrimi acasă, am fost consolată de mama, care m-a asigurat că orice este posibil cu un bun regim alimentar. Aveam douăzeci de ani. Și luam brutal cunoștință cu acest corp care devenise în câteva clipe cel mai mare dușman al meu.

*
Au urmat aproape doi ani de frustrări și neînțelegere, nu știam ce să mănânc, cum să mănânc, mă bănuiam diformă ori de câte ori îmi zăream reflecția într-o vitrină. Apoi am plecat pe alte meleaguri, unde m-am îndrăgostit de un el în ochii căruia mă vedeam atât de frumoasă. Și am uitat de corpul meu. Și am fost fericită. Inima îmi era plină de iubire, iar coapsele mi se rotunjeau pe zi ce trece tot mai mult.
Nu știu dacă a fost privirea celor din jur care m-a adus într-o zi din nou față în față cu mine însămi. Îmi amintesc de câteva remarci, nimic mai mult. Tot ce știu este că acum 13 ani am declarat din nou război acestui infam corp care nu voia să mă asculte și să se plieze pe așteptările mele ireale. Eram hotărâtă să înving, să fiu mai puternică decât el, să îi impun alegerile mele, să îl modelez după imaginea puștoaicei care fusesem atunci când nu aveam încă conștiință de el. Au urmat doisprezece ani de lupte zadarnice, de victorii de scurtă durată, de înfrângeri, de frustrare. Regimuri, sport împins la extrem, și mereu aceeași ură care creștea tot mai tare cu fiecare kilogram luat, dar și cu fiecare kilogram pierdut. Pentru că în toți acești doisprezece ani, nu înțelesesem un lucru extrem de simplu : corpul meu și cu mine nu am fost niciodată două entități separate, așa cum din păcate era percepția mea. Eram inevitabil împreună în acest război, și de aceeași parte a frontului. Victoriile mele erau și ale lui, iar înfrângerile ne slăbeau în egală măsură. Dar ca să înțeleg asta a trebuit să fac un pas extrem de aproape de marginea prăpastiei.
*
2 februarie 2020, punctul în care totul a început. Momentul în care am realizat că am ajuns la capătul unui drum și că toate certitudinile mele nu erau decât praf și pulbere. Timp de trei zile am fost incapabilă să mănânc. Dormeam câteva frânturi de oră pe noapte. Aveam un gol cumplit în stomac, o durere fizică, palpabilă. Am petrecut ore în șir ghemuită într-un colț, strânsă în jurul meu, tremurând, plângând, încercând să mă adun, să mă pun la loc, să înțeleg încotro mă voi îndrepta. După trei zile am reușit să beau o cafea și să mănânc o prăjitură. Era un tort de morcovi industrial, încă mai am amintirea gustului acela absolut perfect. M-am urcat pe cântar. Pierdusem cinci kilograme în trei zile. Când am văzut acele cifre am înțeles …
Timp de trei zile uitasem de tot, de lumea din jurul meu, de mine, lăsasem deoparte cele mai elementare instincte de supraviețuire. Nu mai dormisem, nu mai mâncasem. Și totuși mintea și conștiința îmi rămăseseră limpezi, avansasem în ciuda situației, reușisem să mă ridic, să aduc lumină în haosul care mă înconjura, să iau decizii, să mă regăsesc. Fără să simt măcar pentru o clipă vreo urmă de slăbiciune fizică. Și atunci l-am văzut pentru prima oară : corpul meu, nu ca inamic, ci ca aliat. În clipele în care am avut cel mai mult nevoie, el a preluat controlul situației și m-a susținut. În tăcere, fără niciun zgomot, fără nici o întrerupere, și-a mobilizat toate resursele pentru a-mi asigura pacea și luciditatea de care aveam nevoie. Și împreună am învins.
Începând cu acel moment decisiv am încetat să îl privesc ca pe o imperfecțiune, ca pe ceva ce trebuie reparat, ca pe un dușman care trebuie subjugat. Am înțeles că doar împreună vom putea avansa, și că limitele lui sunt și ale mele, și invers. Perspectiva mea despre sport a evoluat și ea. Dacă înainte mă pedepseam, și îl pedepseam, acum sunt mândră de ceea ce am reușit să realizăm împreună, și curioasă de tot ceea ce vom putea face în continuare. Mi-am stabilit obiective la care înainte nici nu visasem, obiective care țin de plăcere și nu de standarde imposibile. Acum câțiva ani voiam să pierd nu știu câte kilograme, acum visez să merg în mâini și să am tot mai multă flexibilitate și suplețe. Raportul meu față de mâncare a evoluat și el. Mănânc fără remușcare o a doua prăjitură. Insă nu mă mai pierd ore în șir băgând în mine orice doar pentru a umple un gol emoțional, sau pentru a uita frustrarea încă unui regim eșuat.
*
Sunt în continuare imperfectă. În unele zile mai mult decât în altele. Pentru că până la urmă imperfecțiunile noastre sunt în interior, nu la exterior. Cei care trec pe lângă noi nu observă acele două kilograme care nu vor în ruptul capului să ne părăsească, mâinile care se plimbă pe coapsele noastre nu se opresc întrebătoare asupra unor vergeturi, brațele care se strâng în jurul nostru nu ghicesc decât căldura și frumusețea unui alt suflet.
Am în continuare câteva kilograme în plus. Dar am și câteva idei frumoase care mi-au venit zilele trecute. Și am mai citit o carte. Și după ce voi termina acest articol voi bea liniștită un cappuccino fierbinte cu mult prea mult zahăr.
Imperfecțiunile, kilogramele, caloriile, vergeturile, cicatricile, nimic din toate astea nu contează. Ceea ce contează cu adevărat este echilibrul pe care îl putem dobândi  în clipa în care încetăm să ne privim corpurile ca pe niște dușmani, și începem să lucrăm și să avansăm împreună, în loc de împotriva lor. Și atunci, până și un tort de morcovi industrial va avea o savoare deosebită.

One thought to “Corpul meu, inamicul meu numărul unu”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *