Declarația mea de independență, a doua parte

Despre supermarketuri, povești de dragoste cu cărămizi, izolare și mecanisme nebănuite

În 2012 am închiriat un apartament în doi. La al patrulea și ultim etaj într-un bloc care delimita parcarea unui supermarket de cartier. La două minute de facultate. La zece minute de centru. În același cartier în care locuisem de când aterizasem amețită și dezorientată în orașul de porțelan cu mai bine de cinci ani în urmă. Era a treia oară când mă mutam și a treia oară când ceva mă reținea aici. Dar să lăsăm geografia sentimentală deocamdată, și să revenim la clădirea cu numărul șaisprezece.
A fost, între mine și acel acasă, o mare poveste de dragoste. Am băut zeci de cappuccino cu prea mult zahăr privind du-te-vino-ul din parcarea supermarketului: cărucioare care pleacă la vale în timp ce cumpărători distrați caută ceva în portbagaj, mămici cu copii roșii de furie și de lacrimi, puști cu cutii de bere umflându-se-n pene, bătrâni tacticoși așteptând deschiderea ușilor automate dis de dimineață, câte un amețilă parcat pe două locuri, ocazional un alt amețilă care dă cu spatele fără să se uite, un câine alb și maiestuos legat de un stâlp așteptându-și stoic stăpânul plecat după o sticlă de vodcă. Am alergat de nenumărate ori seara, cincisprezece minute înainte de închidere să cumpăr acel ingredient care îmi lipsea. Am transpirat și am mormăit cuvinte neortodoxe de fiecare dată când am urcat cele patru etaje cu brațele pline de cumpărături. Dar mai presus de toate, acolo simțeam că eram acasă.

Și de mai multe ori m-am surprins spunându-i jumătății cu care-mi împărțeam chiria și viața că tare mi-aș dori ca într-o zi să îmi pot cumpăra un apartament în același bloc.
***
Iar într-o zi ne-am mutat din nou.
***
Revenind în prezent, aveam deci un plan, o declarație de independență de scris. Eram în aprilie 2020, în plină perioadă de izolare #covid19, și zilnic supravegheam cu religiozitate anunțurile imobiliare, în căutarea perlei rare. Aveam tot restul: o listă de criterii, cartierul meu de predilecție, un buget, un răspuns favorabil de la două bănci.
Până într-o zi când a fost publicat anunțul pe care subconștientul meu îl așteptase de mai bine de cinci ani. Era perfect : în același bloc, un etaj mai jos, bifa toate criteriile mele, nu că ar fi contat, intra fix în buget, și eram deja îndrăgostită. L-am vizitat în prima săptămână de la ieșirea din izolare. A fost de ajuns să intru în casa scărilor ca să mă simt acasă. Am fost buimacă, amețită, înnebunită, îndrăgostită pe tot timpul vizitei. Treceam dintr-o cameră într-alta fără să le văd cu adevărat. M-am oprit lungi minute în bucătărie, privind parcarea supermarketului, simțind în gură gustul unui cappuccino cu prea mult zahăr.
În seara aceea de vineri am făcut o ofertă, fără să negociez nici măcar o fărâmă. Luni oferta a fost acceptată. Făcusem un prim pas concret spre libertate. Începusem să-mi scriu declarația de independență.
Norocul, sau soarta, împletesc adesea lucrurile într-o țesătură neașteptată. Sau poate că undeva, o rotiță s-a mișcat într-un angrenaj miraculos. Și a dat un prim impuls altor piese care au început la rândul lor să-și scuture rugina și să caște încă un pic amorțite. Pentru că alinierea de planete nu s-a oprit la acel anunț venit atât de frumos exact la momentul potrivit …