Declarația mea de independență, prima parte

Despre vise dintr-o epocă postcomunistă, singurătate în doi, libertate și planuri de evadare

Când eram puștoiacă mi-a căzut în mâini un almanah adus de o colegă de a mamei de prin Germania. Ditamai catalogul cu de toate, de la haine, chiloței, jucării, așternuturi, veselă, și până la mobile care de care mai încântătoare pentru ochii unui copil născut înainte de 89. Pentru a pune decorul, catalogul cu pricina aterizase la noi în casă undeva prin anii 90, într-o lume fără Carrefour, fără Ikea, fără Zara și restul de multi-naționale fără etică și fără principii (dar asta este cu totul altă poveste și nu-și află locul aici).
Am fost subjugată. Am petrecut ore în șir imaginându-mi ziua când voi avea și eu casa mea și voi putea îngrămădi acolo o mie și una de minunății ca cele prezentate în paginile lucioase din mâinile mele. Îmi amintesc spunându-i cu entuziasm verișoarei mele de suflet că acesta este visul meu, o casă ca acolo, în lumea aceea lucioasă mirosind a tipar, o casă plină de culoare. Mi-a răspuns că acesta este visul tuturora. Aveam vise atât de mărunte în acea epocă amețită, abia ieșită dintr-un comunism abrutizant și fără culoare …
Trecut-au anii. Lumea s-a schimbat, și eu cu ea. Într-o zi mi-am cumpărat o casă împreună cu el, dar ceva lipsea. Aveam să înțeleg mai târziu că locul dintre patru sau mai mulți pereți devine cumplit de strâmt atunci când oamenii care îl locuiesc ridică ziduri între ei. Și că nici măcar un castel, oricât de mare, nu poate umple un gol sufletesc. Că omul sfințește locul, iar o casă nu este acasă doar pentru că așa scrie într-o hârtie. Că atunci când mijloacele devin scopuri în sine, lumea se întoarce pe dos și valorile se deformează, lăsându-ne pierduți și dezorientați.
În momentele mele cele mai negre, mă vedeam fugind. Cât mai repede, cât mai departe. Fără să privesc înapoi. Apoi am înțeles că lucrul cel mai de preț este libertatea și că adevărata libertate este înăuntrul nostru.
Am hotărât atunci că nu are nici un rost să fug, ci mai degrabă ar trebui să mă așez și să îmi fac un plan. Și atunci, puștoaica din mine m-a tras ușor de mânecă. M-am uitat la ea. Avea ceva mare și voluminos în brațe, un ditamai catalogul cu pagini lucioase. Și în acel moment planul meu de evadare s-a concretizat în jurul unei singure idei : vreau să am casa mea, numai a mea. Am luat o foaie de hârtie, am scos toate bugetele ținute cu sfințenie în ultimii zece ani, am făcut calcule, previziuni, am studiat piața imobiliară, mi-am făcut o listă de criterii bine definite, am analizat evoluția ratelor la credite, am refăcut calcule. Concluzia a fost fără echivoc : da, pot ! Planul meu de libertate prinsese o formă concretă: apartamentul meu. Declarația mea de independeță.
Încă nu bănuiam atunci cât de frumos aveau să se alinieze planetele …