Povești cu oameni înalți

Despre iubiri care se termină, vină, acceptare, și un cappucinno cu mult prea mult zahăr

I can’t take my mind off you
I can’t take my mind
My mind, my mind
‘Til I find somebody new

Damien Rice – The Blower’s Daughter

Acum o sută de ani lumină am văzut acest film, Closer, o superbă frescă a emoțiilor și reacțiilor umane în contextul unor relații labirintice ce unesc patru oameni. Unul dintre momentele care m-au marcat a fost atunci când, dintr-o dată, Alice îl privește pe Dan și îi spune simplu “I don’t love you anymore.”, “Since when ?”, “Now. Just now.”
O parte din sufletul meu a urlat privind această scenă pentru că am trăit-o, într-un fel sau altul, de mai multe ori. Oameni care se schimbă într-un moment, sentimente care dispar cu repeziciunea și brutalitatea unui fulger, clipa aceea în care simți cum realitatea ta pe care o credeai a fi și a lui ți se scurge printre degete și oricât de tare ai crispa pumnii în încercarea de a reține ceva, totul este în zadar. Deschizi mâinile și le privești, reci, goale, crestate de amintiri. Privești și persoana din fața ta și nu o mai recunoști, sau mai bine zis nu te mai recunoști în ochii săi. Și înțelegi, într-o frântură de secundă că începând din acest punct totul este în zadar. Ceva s-a pierdut iremediabil.
Se înțelege, am fost adesea de partea tristă a baricadei.
Și de fiecare dată, în interiorul meu, două persoane preluau controlul. Prima începea să analizeze meticulos fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare clipă, încercând să determine cu precizie chirurgicală începutul sfârșitului. Mă învârteam în cerc ore în șir, iar orele deveneau târzii, apoi se preschimbau în nopți, apoi în zile. Eram, de fiecare dată, în căutarea acelor momente în care am greșit, în care aș fi putut reacționa diferit, în care credeam că înclinasem balanța într-un unghi care o făcuse să se dezechilibreze complet. Luam în spatele meu bolovani imaginari și mă încăpățânam să îi car la infinit pe un drum care nu ducea nicăieri.
A doua persoană era și mai perfidă. Cocoțată pe un vârf de deziluzie, mușcând cu poftă din lipsa mea de încredere în mine, îmi repeta că ratasem ceva fain și că nu voi mai întâlni niciodată pe cineva care să mă facă să mă simt iubită.
Și niciodată nu am avut curajul să le contrazic. Pe niciuna.
Până într-o zi.
Era înalt, cu ochii mari verzi. În care mă vedeam frumoasă. Iar în brațele lui simțeam că lumea întreagă își pierdea substanța și dispărea. Era atât de înalt, și era prima oară când mă pierdeam în îmbrățișările cuiva mai înalt ca mine. Adolscenta care fusesm, complexată de cei câțiva centimetri pe care îi avusese întotdeauna peste cei din jurul ei, era în extaz. Am dat tot ce am putut din mine, până la ultima picătură de iubire. Și apoi într-o zi, ceva s-a pierdut. Într-o zi, într-o clipă. Am simțit acel moment ca un fior rece, traversându-mi întreaga ființă. L-am recunoscut.
Au urmat zile lungi și momente și mai lungi în care am privit prostită ecranul telefonului în așteptarea unor mesaje care nu au venit, întâlniri în care distanța dintre noi îmi părea a avea o substanță aproape fizică, era un zid decorat cu zâmbete false și cuvinte goale.
Și cei doi demoni ai mei au revenit și ei, inevitabil. Unul agățat de amintirile mele învinovățindu-mă, iar al celălalt cocoțat pe speranțele mele spunându-mi că nimic nu mai are sens. Unul ronțăindu-mi trecutul, celălat viitorul.
Numai că de data aceasta am decis să mă lupt.
Pentru că am înțeles anumite lucruri.
Am înțeles că sentimentele se pot schimba într-o clipă, fără ca această schimbare să aibă un motiv palpabil sau rațional. Și că analiza a ceea ce a fost nu face decât să arunce o umbră de neîncredere asupra a ceea ce va fi. De fapt cei doi demoni ai mei se hrăneau reciproc : căutându-mi vinovătia în trecut, îmi sfărâmam încrederea în mine și deci în viitor.
Am înțeles că nu sunt vinovată sau responsabilă de schimbările din sufletul cuiva, oricât de mult l-aș iubi. Sentimentele celor din jur sunt rareori un motor ale propriilor noastre sentimente. Iubim pentru că iubim, nu pentru că altcineva ne iubește. Și încetăm să iubim indiferent de cel de lângă noi. Este un adevăr cumplit de crud și de brutal, dar a cerși sau a impune un anumit sentiment nu va duce niciodată la nașterea sa.
Am înțeles că fiecare iubire este unică și incomparabilă. Fiecare om care a trecut prin viața mea a reușit să mă iubească altfel, să îmi arate o altă ființă care nu știam că sunt. Între pasiune și revoltă, îmbrățișări și certuri, împăcări și lacrimi, am crescut de ficare dată un pic mai mult. Poate de aceea caut mereu pe cineva mai înalt …
Am înțeles că o iubire care se sfârșește nu este nimic mai mult decât atât. Rămân, odată ce lacrimile mi s-au uscat, eu cea care eram înaintea ei. Eu care desenez, citesc și scriu. Eu care port șosete diferite și colorate. Eu care știu să mă pierd ore în șir într-o carte, sau într-un podcast. Eu care am realizat atât de multe. Eu care sunt înconjurată de oameni minunați.
Am înțeles că până la urmă totul este o chestiune de alegere. El care alege să nu mă mai iubească. Eu care aleg să mă ridic, cu fruntea sus, cu umerii drepți și să merg înainte. Nu îi putem schimba pe oamenii din jurul nostru. Nu avem nici un control asupra deciziilor sau reacțiilor lor. Singurul lucru pe care îl putem controla este cum ne raportăm la aceste decizii. Putem alege să fim victime sau, din contră, să smulgem cu mâinile goale vidul rămas în urma unei iubiri și să îl descâlcim, iar apoi să îl împletim în ceva nou. Putem alege să căutăm vinovați și să ne agățăm de clipe care au fost, sau putem să dăm pagina și să privim spre viitor.
Am înțeles că astfel de schimbări nu se nasc numai în ceilalți. Că, la rândul meu, am fost și eu Alice, și am trăit acea clipă stranie când, privindu-l pe cel de lângă mine am știut că nu mai era nimic de spus. Și oricât de dureroasă ar fi fost suferința celuilalt, am ales să plec și să îl las în urmă. Și am fost recunoscătoare că la rândul lui m-a lăsat să mă îndepărtez. De ce aș cere de la alții ceva ce mi-ar fi imposibil să dau eu în primul rând ?
Nu este ușor. Sunt momente, lungi, cumplite, usturătoare, reci, în care mă regăsesc singură față în față cu mine însămi, și reîncep inevitabil să mă caut vinovată și să mă găsesc fără sens și fără strălucire. Și atunci mă îndrept spre cei din jur, sau spre scris, sau spre muzică, sau spre cuvinte ca acestea pe care tocmai le-am scris. Sau pur și simplu spre un cappucinno fierbinte cu mult prea mult zahăr.
Și știu că aceste momente vor fi din ce în ce mai scurte, și din ce în ce mai rare. Iar într-o zi voi putea din nou să stau alături de el fără să doară. Și mai știu că atunci îl voi privi și voi zâmbi dându-mi seama că până la urmă, nici nu era așa de înalt precum crezusem.

2 thoughts to “Povești cu oameni înalți”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *