Învață-mă cum să fiu singură

Despre ecuații fără soluții, puncte de reper, universuri și singurătatea ca antidot al singurătății

Învață-mă cum să fiu singură” mi-a spus Neli.
Am privit-o și am zâmbit. Habar nu aveam cum.
Adică știam din amintiri acel sentiment plăcut pe care îl aveam când ajungeam seara acasă în minusculul meu apartament cu o singură cameră. Aș fi putut să-i povestesc ore în șir toate cărțile pe care le devorasem serile, sau toate serialele la care mă uitasem ronțăind prostii. Îmi aminteam cu claritate cum dansam singură prin casă, cum vorbeam la telefon ore în șir cu ai mei sau cu o prietenă, cum munceam uneori noaptea târziu, cum mă pierdeam liniștită în gânduri, sorbind un cappuccino fierbinte cu mult prea mult zahăr. Acei patru ani au rămas în sufletul meu ca o oază de pace și de împlinire.
Nu aveam deci nici o problemă cu partea “practică” a singurătății. Aveam o relație extraordinară cu părinții, aveam prietene, pasiuni, și mai ales aveam această nevoie viscerală de spațiu mental și fizic, de izolare, de regăsire, de liniște. Dar avusesem, în toți acei patru ani, pe cineva care mă iubea, deși nu împărțisem același spațiu locativ.
Deci, din păcate, aveam și eu, la fel ca și Neli, ceea ce numeam impropriu teamă de singurătate.

Am înțeles asta destul de târziu. Aveam mai bine de douăzeci de ani și eram într-o relație care mă diminua pe zi ce trece tot mai mult. Și din care nu reușeam să plec. La fel cum nu reușisem să plec nici din precedenta. Până când întâlnisem pe cineva nou. Fugeam dintr-o relație numai cu condiția să mă țină cineva de mână. Dar fără să îmi dau seama eram prinsă într-o ecuație fără soluție.
Dar atâta timp cât reușeam, aparent, să o rezolv, puteam să continui să ignor adevărata problemă. Și așa am și făcut până într-un punct. Au fost nevoie de aproape zece ani de singurătate în doi ca să înțeleg că unele stări pot fi mai dureroase decât frica de o ipotetică singurătate afectivă.
Ajunsă în acel punct critic am înțeles că a fugi împreună cu altcineva înseamnă de fapt a fugi de mine. Că refuzând să îmi înfrunt temerile nu am făcut decât să le ascund undeva în adâncul inconștientului meu. Și că ori de câte ori mă regăseam într-o situație similară ele ieșeau din nou la suprafață, mai puternice, mai opresante. Nelăsându-mi oportunitatea să de a mă regăsi pe mine însămi, goală de orice iubire exterioară, mă definisem din ce în ce mai mult doar în raport cu celălalt. Deveneam de fiecare dată, fără să îmi dau seama, o extensie a unei relații, care era singurul barometru față de care îmi măsuram valoarea. Mă simțeam frumoasă atâta timp cât în ochii celuilalt mă regăseam frumoasă. Simțeam că pot muta munții purtată doar de acei fluturi care îmi băteau puternic din aripi în stomac. Orice pas în plus cerea o validare afectivă. Orice reușită o atribuiam indirect faptului de a fi iubită.
Eram iubită, deci meritam să fiu iubită. Ironic, nu ? Când de fapt ecuația corectă ar fi : Merit să fiu iubită. Punct.
Am înțeles în acele zile de februarieam nevoie de experiența singurătății. Că trebuie să merg singură pe drumul despărțirii de cineva și al regăsirii de sine. Trebuie să stau față în față cu mine însămi și să mă ascult plângând, suferind, apoi să mă ridic, cu umerii drepți, cu fruntea sus, și să încep să-mi construiesc o imagine de sine pe care nu mi-am lăsat până acum niciodată ocazia să o fac. Trebuie să înțeleg cine sunt eu, fără altcineva. Și ce anume mă face deosebită. Să mă regăsesc frumoasă în ochii mei mai întâi de a mă căuta din nou în privirile altcuiva.
Odată ce voi reuși să construiesc această forță, acest spațiu unic în care eu însemn ceva, el va rămâne ca un reper, ca un punct de întoarcere mereu sigur. Va fi asigurarea că nu voi mai face niciodată compromisuri care să mă diminueze, că voi avea mereu libertatea de a spune stop, de a alege. Pentru că voi ști că va exista întotdeauna cineva care mă va iubi necondiționat și mă va accepta așa cum sunt. Cineva care mă va încuraja și îmi va aminti tot drumul parcurs și toți monștrii învinși. Iar aceea persoană sunt eu.
*
Deci, draga mea Neli, trebuie să scotocești cu atenție în toate ungherele ființei tale și să descoperi persoana deosebită care ești. O cunoșteai cu siguranță când erai copilă, fără grijile și frustrările aduse inevitabil de anii care trec. Trebuie să ai curajul să o privești, să te privești, și să înțelegi că ești mult mai mult decât o iubire a cuiva. Și valoarea ta nu stă într-o îmbrățișare. Ești un întreg univers, cu slăbiciuni, cu contradicții, dar și cu forțe și resurse nebănuite. Și cu o strălucire unică. Care va atrage anumite persoane, și le va lăsa indiferente pe altele, fără ca asta să o diminueze. Ai curajul să fii singură pentru a te cunoaște, pentru a-ți defini un punct de întoarcere, un fel de acasă sufletesc. Locul în care vei întotdeauna iubită și apreciată la adevărata ta valoare.
Și odată ce vei face acești pași te vei putea îndrepta spre cei din jurul tău dintr-o altă perspectivă. Nu vei mai căuta validare, pe cineva care să te completeze, sau să te facă să te simți deosebită. Și mai ales, nu vei mai accepta să te pierzi pe tine într-un noi.
Îndrăznește să fii singură, să fii tu pur și simplu.
Iar în momentele grele, pentru că vor fi, pierde-te în muzică, în cărți, dansează, aleargă, sau stai pur și simplu la fereastră și observă viața din jurul tău sorbind dintr-un cappuccino cu mult prea mult zahăr.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *