Mamaia

Despre iubire, cartofi prăjiți, copilărie și de ce îmi place să mănânc pe jos

Mamaia se plimba mereu goală prin casă. Era o femeie mare, plină. Plină de mese copioase, plină de povești, plină de râsete zgomotoase, plină de contradicții, plină de iubire.
Stăteam după-amiezile pe jos, pe o rogojină, și visam cu ochii deschiși la un viitor ce avea să vină din păcate numai pentru mine. Voiam să deschidem un restaurant, sau, mamaia îmi zicea, când o să ai copii eu vin la tine să ți-i cresc și să fac de mâncare; mă iei cu tine. O strângeam în brațe și îi promiteam că vom fi mereu împreună.

Apoi într-o zi eu am crescut, pășind fără să îmi dau seama în afara acelui univers în care totul este posibil. Apoi am plecat departe, pe alte meleaguri. Iar mamaia a plecat în lumea ei, unde s-a pierdut într-o zi. Când am văzut-o ultima oară era doar o urmă din ființa uriașă care mă strângea în brațe și îmi număra coastele noaptea ca să adorm. Nu ne mai recunoștea. Îi tăiam nectarine felii și i le dădeam una după alta. În jurul nostru ceilalți discutau. Eram așezate în același loc în care pusesem lumea la cale, vară după vară. În care mâncasem cu mâinile goale, din aceeași farfurie, pusă pe un scaun răsturnat ce făcea oficiu de masă între noi. Pui cu usturoi și cartofi pai. Nectarine acum. S-a uitat la mine într-un moment de luciditate, și mi-a spus că noi două ne-am înțeles întotdeauna. Mintea mea de copil rezonase mereu la unison cu mintea ei suferindă încă de pe atunci.
Eram departe când mamaia a plecat de tot. Am primit vestea cu resemnare. Știam că plecase de fapt de multă vreme. Îmi este dor de ea cum îmi este dor de copilărie. Ca și cum existența ei este împletită strâns în acei ani, ca și cum mamaia din copilăria mea a rămas veșnic acolo, neatinsă de trecerea timpului.
Mănânc în continuare pe jos când sunt singură. Sau când mă duc acasă, la ai mei. Răstorn un scaun pe post de masă și mănânc. Mama mănâncă cu mine, dar la masă. Stăm de vorbă, râdem, nu mă mai bate de mult la cap să mă așez la masă, s-a obișnuit.
Când iubesc pe cineva, pun o farfurie între noi și mâncăm împreună. Este dovada cea mai simplă de dragoste de care sunt capabilă.
Într-o zi am avut curajul să mă privesc goală într-o oglindă după ani de zile de luptă cu mine însămi. Sânii frumoși, talia fină, șoldurile largi, și apoi am strâmbat din nas : fundul și coapsele mari, mult prea mari. Parcă le mai văzusem undeva … Și atunci mi-am amintit de acel corp enorm, plin de iubire, care defila fără nici un veșmânt, fără nici o undă de pudoare, și care îmi arătase din fragedă copilărie cât de simpli și frumoși suntem. Și am simțit o căldură umplându-mi sufletul și lacrimi în ochi. O fărâmă din adn-ul ei se rătăcise în al meu, dăruind coapselor mele aceeași generozitate. Am început să râd, și m-am dus să îmi pun o farfurie cu cartofi prăjiți. Pe care aveam să o savurez așezată pe jos, cu un scaun răsturnat pe post de masă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *