(Non) Sensul copiilor

Despre libertate, mari speranțe, și despre stele de pe cer versus stele de mare

 

Cristina îmi spunea că nu va avea niciodată copii. Că a știut asta dintotdeauna, și că decizia ei era de nestrămutat. Aveam amândouă douăzeci de ani, capul în nori, stele în priviri, proiecte cu miile, o viață întreagă înaintea noastră. Visam să avem o carieră, să ne întâlnim sufletul pereche, să vedem lumea, și, pentru unele dintre noi, să dăm naștere într-o zi la câțiva plozi, ca în toate basmele cu au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
O priveam pe Cristina cu un fel de admirație amestecată cu neînțelegere. A fi mamă era pentru mine o evidență. Voiam copii, unul, doi, trei, fete, băieți, nu conta. Copii cărora să le spun povești nemuritoare, copii care să se agațe de gâtul meu în îmbrățișări duioase. Visam să îi cresc într-o lume plină de cărți, muzică, teatru, poezie, asemenea propriei mele copilării, orchestrată cu măiestrie de tatăl meu. Visam să împletesc stele în fiecare din visele lor.
Nu reușeam să înțeleg cum cineva ar alege, conștient, să meargă pe un alt drum decât acesta. Nu o acuzam de egoism. Eram pur și simplu nedumerită cum cineva s-ar putea simți împlinit fără a cunoaște maternitatea, sau paternitatea. Pentru mine, a avea un copil era o parte indispensabilă din definiția vieții, a fericirii. Aveam poate o viziune prea simplistă a existenței. Și greșită.

Apoi, într-o zi, o pătruns în viața mea acest copil atât de dorit și de visat. Și atunci am înțeles două lucruri. Primul, destul de repede, al doilea ceva mai târziu.
Era atât de micuță, protejată de lumea exterioară într-un incubator. O priveam, și singurul lucru la care eram în stare să mă gândesc era o cutie mare, plină cu piese de lego, pe care tatăl ei o păstra în garaj pentru a se juca cu ea când va fi mare. Și în acea clipă am știut că acest copil nu va fi niciodată copilul MEU, în sensul în care mi-l imaginasem timp de atâția ani. Mă pregătisem o viață întreagă să am un copil asemenea mie, un copil care va avea o copilărie ca a mea, în care se vor naște vise gemene cu ale mele, așteptări și dorințe care se vor confunda cu cele pe care le avusesem eu la rândul meu. Un copil care avea să crească și să pășească pe aceleași cărări ca și mine, și pentru care aveam să fiu cea care tatăl meu fusese pentru mine.
Și privind copila aceasta minusculă în borcanul ei de sticlă legat la o mie și una de mașinării, am înțeles că este o ființă independentă, o lume complexă care tocmai s-a născut și că evoluția ei va urma tipare asupra cărora nu am nici un control. Am înțeles că își va construi singură propriul univers, așa cum și eu o făcusem la rândul meu, și că își va creiona liniile copilăriei urmând o hartă înscrisă în propriul ei suflet și în propriul ei cod genetic. Și că nimic din ceea ce eu aș face nu va putea schimba acest fapt. Că tot ceea ce pot să fac este să-i fiu alături. Să o încurajez, să o apăr, să-i ofer toate stelele de pe cer, acceptând în același timp că poate ea își va dori toate stelele din mare.
A fost un copil visat îndelung. Aveam un gol cumplit în mine, o solitudine care îmi înfășura inima, eram într-o relație construită ca un castel de cărți de joc așezat pe nisipuri mișcătoare. Și în momentele mele cele mai dureroase îmi imaginam acest copil, așezat pe pieptul meu, inimile noastre bătând la unison. Un copil pentru a umple un gol, pentru a-mi estompa singurătatea, pentru a defini o existență al cărei sens simțeam că îl pierd din ce în ce mai mult. Și într-o zi acest copil s-a născut. Și golul era în continuare acolo. Și mai rău încă, îl simțeam crescând, părea că nu are sfârșit, respira în același timp cu mine, se hrănea din temerile mele, din nedumeririle mele, din înfrângerile mele, iar ghearele lui reci se înfigeau tot mai mult în sufletul meu.
Și pentru prima oară am înțeles ceea ce Cristina înțelesese poate cu mult înaintea mea. Că un copil nu este ceva ce adăugăm unei vieți pentru a o completa, pentru a o face mai bună, pentru a o repara. Un copil este o existență independentă de a noastră, o existență al cărui scop nu este de a ne vindeca rănile. Un copil nu este o rețetă magică spre fericire sau o hartă a împlinirii.
La fel cum un copil nu este responsabil de a da un sens vieții noastre. Este datoria noastră, ca adulți, să căutăm în străfundul ființei noastre, sau în lumea care ne înconjoară și să încercăm să găsim acel ceva care să ne permită să mergem înainte, cu capul sus, cu umerii drepți și cu un zâmbet pe buze. Iar dacă toate căutările noastre sunt zadarnice, este responsabilitatea noastră, încă o dată, să ne înfigem unghiile în vidul ce ne înconjoară, în solitudinea ce ne înspăimântă, să le sfărâmăm în mii de cioburi și să ne făurim un sens, o altă realitate care să le ia locul.
Copiii sunt asemenea părinților, asemenea prietenilor, asemenea acelor minunați necunoscuți care ne întind uneori o mână fără ca măcar să înțelegem de ce. Sunt ființe ale căror drumuri se întâlnesc cu ale noastre, uneori doar pentru o clipă, alteori pentru o viață întreagă, fără însă a se confunda niciodată. Și odată ce am acceptat această realitate crudă, i-am înțeles pe toți aceia care își construiesc viața în absența maternității sau a paternității. Am înțeles că o viață fără copii nu este o viață fără sens, și nu este nici măcar o viață fără continuitate. Dacă ne definim ca ființe independente, solitare și singure responsabile de acțiunile și de evoluția noastră interioară, dar în același timp și ca ființe umane care se îmbogățesc în prezența altora și care găsesc un veritabil sens în conexiunile cu ceilalți, atunci a avea copii nu mai este un imperativ al existenței, ci mai degrabă o experiență umană extraordinară. Și ca orice experiență, ea are forța de a-și pune amprenta asupra unora mai mult decât asupra altora, de a-i transforma sau de a-i lăsa indiferenți, în funcție de criterii la fel de arbitrare ca forma scoicilor pe o plajă.
Am înțeles că putem fi fericiți fără copii, la fel de bine cum putem fi nefericiți ca părinți. Fericirea adevărată vine din lăuntrul nostru, și nimeni nu o poate construi în locul nostru. Acceptând responsabilitatea propriilor noastre stări, responsabilitatea victoriilor, dar și a înfrângerilor, putem întrezări mai ușor ce putem face noi pentru alți, în loc să căutăm orbește ce pot alții să facă pentru noi. Și astfel, ne acceptăm mult mai ușor copiii ca fiind ființe independente în loc să-i privim ca pe o continuitate a propriei noastre persoane, sau, și mai rău, ca pe o iterație perfectibilă a propriei noastre existențe.
Odată ce această schimbare de perspectivă devine parte integrantă din noi și mai ales din modul în care îi privim pe cei dn jur, vom putea poate să atingem cu vârful degetelor o frântură de libertate adevărată. Libertatea de a ne construi propria viață fără a aștepta nimic de la cei din jur. Libertatea de a găsi un sens al propriei noastre existențe. Libertatea de a oferi în loc de a cere. Libertatea de a fi prezent, în loc de a ne impune. Libertatea de a avansa în loc de a aștepta. Libertatea de a iubi fără a revendica. Libertatea de a desena edificii mărețe, în loc de a cerși cărămizi.
Și poate că vom înceta să facem plozi când nu știm ce să mai facem altceva!
Articol publicat pentru prima oară aici, în limba franceză.