Oceanul de la capătul aleii sau despre o frumoasă metaforă a matriarhatului

“You only need men to make more men”.
– one of the Hempstock women

Oceanul de la capătul aleii (The Ocean at the end of the Lane) este un fel de basm pentru adulți și o superbă metaforă a maturizării, a ruperii aproape brutale din universul atemporal și aspațial al copilăriei. Drama acestei treceri inevitabile este accentuată printr-o succesiune de evenimente fantastice, care odată decojite de substanța lor ireală, devin simboluri ale unor etape inconturnabile al procesului de a “crește mare”.

Și totuși, pentru mine, nu asta este ceea ce face din Oceanul de la capătul aleii o carte superbă. Ceea ce m-a fermecat cu adevărat a fost clanul Hempstock.

Bunica, mama și copila, Lettie, sunt, aparent, trei generații care locuiesc împreună într-o fermă. Trei generații care adesea par a se suprapune, una pare a fi o alta, și toate par a fi aceeași uneori. Acest fapt este evidențiat încă din începutul cărții când protagonistul nu reușește să o identifice clar pe femeia care îl întâmpină.

Venite dintr-o lume care nu se supune legilor spațiului și timpului, având puteri neobișnuite, cele trei femei își duc traiul într-o aparentă normalitate, ocupându-se vădit de treburile lumești ale fermei. Ceea ce este atât de frumos este că tot ceea ce ating, se acoperă de acest praf al normalității aparente : bucățile de timp pot fi rearanjate la fel de simplu cum se taie și se coase o bucată de pânză, luna poate fi convinsă să strălucească într-o anumită parte a cerului, o găleată cu apă este o lume infinită în care protagonistul înțelege sensul vieții.

Cele trei femei Hempstock sunt prin excelență un frumos simbol al forței feminine, un fel de metaforă a matriarhatului, o întoarcere la originile existenței când singura legătură socială de netăgăduit era aceea dintre o mamă și copilul ei.

Poveștile lor lasă de înțeles că existența lor s-a întins și se întinde în continuare de-a lungul a mii și mii de ani. Transpus metaforic, acest fapt nu este nimic altceva decât o acumulare de istorii trăite de multiple generații ale unui același clan, lăsate din mamă în fiică. Poveștile, îndeletnicirile, secretele, leacurile, vrăjile, toate s-au transmis de-a lungul mileniilor, făcând din cele trei femei chintesența tuturor acelora care au trăit înaintea lor.

Ceea ce m-a dus cu gândul la un fragment din Cronicile Vampirilor în care Maharet, nemuritoare, vorbește cu mândrie despre harta întregii ei descendențe feminine, singura care nu poate fi contestată.

Cele trei formează o unitate de nezdruncinat, pusă puternic la încercare de forțe exterioare, reprezentate în carte prin ființe din afara lumii cunoscute. Această unitate este resimțită atât în momentele dificile, cât și în clipele de pace. În casa celor trei femei pare că domnește mereu o atmosferă liniștitoare, aproape ireală, care nu este altceva decât materializarea relației deosebite care le unește. Legătura dintre ele rămâne la fel de puternică și după ce Lettie este rănită și trupul ei este încredințat oceanului pentru vindecare.

M-am gândit adesea la toate simbolurile din universul oceanului de la capătul aleii. Poate și pentru că sunt fiică și mamă și că noi trei generații suntem toate copii unici la părinți. Și pentru că relațiile dintre noi nu au fost întotdeauna ușoare, și probabil că nu vor fi în continuare. Dar am acest sentiment puternic că facem parte dintr-o continuitate, și că oriunde ne va duce viața, conștiința acestei legături ne va ajuta să avansăm. Ea reprezintă un fel de loc rupt de timp și spațiu în care sufletul nostru să se poată odihni, fie doar și pentru o clipă. Orice s-ar întâmpla, vom face întotdeauna parte dintr-un întreg, și ne vom putea întoarce oricând una spre alta, pentru a ne regăsi.