La Part de l’autre

Despre fragilitatea condiției umane, secunde care schimbă cursul istoriei omenirii și aripi de fluture

La Part de l’autre (Adolf H. Două vieți – Editura Humanitas) este o lecție extraordinară asupra fragilității omului în fața a tot ceea ce îl înconjoară. Ne aruncăm în brațele vieții plini de încredere împinsă uneori până la un fel de îngâmfare specifică adolescenței. Ne credem semizei și ne mândrim că avem lumea întreagă la picioarele noastre, și un viitor întreg de scris. Însă realitatea este mult mai complexă și mai crudă decât o crezusem.

Read More

Povești cu oameni înalți

Despre iubiri care se termină, vină, acceptare, și un cappucinno cu mult prea mult zahăr

I can’t take my mind off you
I can’t take my mind
My mind, my mind
‘Til I find somebody new

Damien Rice – The Blower’s Daughter

Acum o sută de ani lumină am văzut acest film, Closer, o superbă frescă a emoțiilor și reacțiilor umane în contextul unor relații labirintice ce unesc patru oameni. Unul dintre momentele care m-au marcat a fost atunci când, dintr-o dată, Alice îl privește pe Dan și îi spune simplu “I don’t love you anymore.”, “Since when ?”, “Now. Just now.”
O parte din sufletul meu a urlat privind această scenă pentru că am trăit-o, într-un fel sau altul, de mai multe ori. Oameni care se schimbă într-un moment, sentimente care dispar cu repeziciunea și brutalitatea unui fulger, clipa aceea în care simți cum realitatea ta pe care o credeai a fi și a lui ți se scurge printre degete și oricât de tare ai crispa pumnii în încercarea de a reține ceva, totul este în zadar. Deschizi mâinile și le privești, reci, goale, crestate de amintiri. Privești și persoana din fața ta și nu o mai recunoști, sau mai bine zis nu te mai recunoști în ochii săi. Și înțelegi, într-o frântură de secundă că începând din acest punct totul este în zadar. Ceva s-a pierdut iremediabil. Read More

Un Cappuccino cu prea mult zahăr

O explicație a unei (in)dependențe de cafeină, sau de alte lucruri, mai mari sau mai mărunte

Un Cappuccino cu prea mult zahăr este
… un moment de liniște
… amintirea dimineților din micul apartament din timpul studenției
… o discuție sinceră cu mine, nederanjate de nimeni și de nimic
… o pauză în timp și în gânduri, ascultare în loc de euforie, nemișcare în loc de agitație
… afirmația unei atitudini de blândețe pe care mi-o permit din când în când față de mine însămi
… curajul de a avea momente în care nu-mi pasă de ce mai am de făcut, de curățenie, de deadline-uri, de lista de obiective, de cum arăt, de cum mă comport, de calorii, de vreme, de cei din jur, de cât de mult mă costă capsulele pentru mașina asta afurisită care face un cappuccinno atât de bun

(Non) Sensul copiilor

Despre libertate, mari speranțe, și despre stele de pe cer versus stele de mare

 

Cristina îmi spunea că nu va avea niciodată copii. Că a știut asta dintotdeauna, și că decizia ei era de nestrămutat. Aveam amândouă douăzeci de ani, capul în nori, stele în priviri, proiecte cu miile, o viață întreagă înaintea noastră. Visam să avem o carieră, să ne întâlnim sufletul pereche, să vedem lumea, și, pentru unele dintre noi, să dăm naștere într-o zi la câțiva plozi, ca în toate basmele cu au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
O priveam pe Cristina cu un fel de admirație amestecată cu neînțelegere. A fi mamă era pentru mine o evidență. Voiam copii, unul, doi, trei, fete, băieți, nu conta. Copii cărora să le spun povești nemuritoare, copii care să se agațe de gâtul meu în îmbrățișări duioase. Visam să îi cresc într-o lume plină de cărți, muzică, teatru, poezie, asemenea propriei mele copilării, orchestrată cu măiestrie de tatăl meu. Visam să împletesc stele în fiecare din visele lor.
Nu reușeam să înțeleg cum cineva ar alege, conștient, să meargă pe un alt drum decât acesta. Nu o acuzam de egoism. Eram pur și simplu nedumerită cum cineva s-ar putea simți împlinit fără a cunoaște maternitatea, sau paternitatea. Pentru mine, a avea un copil era o parte indispensabilă din definiția vieții, a fericirii. Aveam poate o viziune prea simplistă a existenței. Și greșită.

Read More

Oceanul de la capătul aleii sau despre o frumoasă metaforă a matriarhatului

“You only need men to make more men”.
– one of the Hempstock women

Oceanul de la capătul aleii (The Ocean at the end of the Lane) este un fel de basm pentru adulți și o superbă metaforă a maturizării, a ruperii aproape brutale din universul atemporal și aspațial al copilăriei. Drama acestei treceri inevitabile este accentuată printr-o succesiune de evenimente fantastice, care odată decojite de substanța lor ireală, devin simboluri ale unor etape inconturnabile al procesului de a “crește mare”.

Și totuși, pentru mine, nu asta este ceea ce face din Oceanul de la capătul aleii o carte superbă. Ceea ce m-a fermecat cu adevărat a fost clanul Hempstock. Read More

A fost odată ca niciodată, sau punctul din care totul a început

“Dacă nu ești fericită poți pleca și astăzi”
L-am privit buimacă. Era serios.
“Dacă nu ești fericită poți pleca și astăzi”
Tocmai îi povestisem râzând că peste vreo zece – cinsprezece ani lumină îmi voi părăsi sufletul pereche pentru un tânăr și vom pleca amândoi să străbatem statele unite în lung și-n lat. Sufletul care nu mai era de mult pereche, și alături de care mă simțeam dureros de singură.
“Nu pot” am reușit să îngân.
“Ba da. Poți. Îți închiriezi un apartament, îți iei lucrurile și pleci. Dacă nu ești fericită, pleacă.”
M-am prăbușit. Fizic și psihic. Ceea ce îmi spusese era de o simplitate atât de crudă, atât de brutală încât am simțit literalmente că îmi fuge pământul de sub picioare. M-am aștezat pe jos și am început să plâng.

Read More