Plimbările cu mașina, antidot împotriva tristeții

Despre drumuri nebătătorite, vechi dacii, încăpățânare și diferite puncte de vedere

Mă plimbam adesea cu tata cu mașina. Muzica dată la maxim, zâmbetul pe buze, rezervorul vechii Dacia 1310 plin, plecam adesea în căutare de munte, de drum deschis, de zăpadă, de altceva. “Hai să mergem undeva unde nu am mai fost !”, sau “Hai să facem una la dreapta, una la stânga !” erau fraze care ne azvârleau într-un frumos necunoscut, învăluiți în iluzia unei noi aventuri. Ne-am pierdut adesea, era totuși epoca de dinaintea domnului Google și al amicului Waze. Am schimbat cauciucuri în mijlocul pustietății, am rămas în pană, dar mai ales ne-am făurit amintiri de neuitat. Poate că uneori am mers un pic prea aproape de marginea unei prăpăstii, sau ne-am apropiat ceva mai mult de umbra unui pericol. Eram adesea frânți de oboseală, și privind retrospectiv unele aventuri îmi par acum a fi poate la limita riscului asumat. A fost multă îndrăzneală în acele drumuri, și încăpățânare. O îndrăzneală și o încăpățânare pe care le consider azi unele dintre cele mai prețioase trăsături moștenite și învățate de la tata. El a îndrăznit mereu, a fost vocea care nu era de acord și care își asuma poziția, a fost și este cel care se va aventura întotdeauna pe drumuri nebătătorite. Și am avut mereu sentimentul că ne întorceam ceva mai înalți, ceva mai siguri pe noi, din aventurile noastre.

Am învățat din plimbările cu tata că oamenii cresc atunci când acceptă să renunțe la certitudini pentru a încerca să perceapă și să înțeleagă și alte realități decât a lor. Când sunt de acord să renunțe la control și să accepte că orice se poate întâmpla. Când au curajul să meargă pe un alt drum decât cele bătătorite. Când se opresc pentru a asculta zgomotul vântului, zumzetul insectelor, vorbele celorlalți, vibrația propriului suflet.
Așa că azi, când mă simt pierdută, mă urc în mașină pentru a mă pierde într-un cu totul alt fel. Dau muzica la maxim și conduc. Și îmi las gândurile libere. Și drumul se desfășoară înaintea mea, impasibil. Și regăsesc atunci acest sentiment că totul va fi bine, într-un fel sau altul. Și că multe din problemele noastre sunt doar o chestiune de perspectivă. Uneori este suficient să facem un pas înapoi și să le privim dintr-un alt unghi, sau pur și simplu cu detașarea călătorului care știe că drumul este încă lung înaintea sa.

Lista completă a antitodurilor despre care am scris:

One thought to “Plimbările cu mașina, antidot împotriva tristeții”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *