Rețeta fericirii

Despre oameni care se abat în mod voit de la ea, despre identitate și puncte de reper, și despre vată de zahăr vara în parc

Rețetă de viață : “Întâlnești persoana perfectă, te căsătorești cu ea, cumperi o casă, faci unul, doi copii, adopți eventual și un câine sau o pisică, și apoi îți construiești întregul univers în jurul acestui nucleu indestructibil.”
Iar cei din jur adaugă “și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Unii zâmbind, alții cu amărăciune, privind înspre propria lor poveste care, deși părea că urmează cu sfințenie toate etapele rețetei enunțate mai sus, nu pare să îi facă fericiți. Dar acesta este un lucru pe care aveam să îl înțeleg mult mai târziu.
Să revenim însă la acel nucleu aparent indestructibil, și mai ales la viața ce se construiește în jurul lui ca vata de zahăr ce se înfășoară în jurul unui băț vara în parc. Eu mi-am construit mereu relațiile în acest fel. De fiecare dată eram convinsă că am găsit acel suflet pereche mult căutat, de care mă agățam cu toată ființa, căruia îi dăruiam tot ceea ce sufletul meu era capabil să ofere, până la ultima picătură, până la ultima lacrimă adesea. Mă pierdeam complet într-un noi, redefinindu-mă de fiecare dată în raport cu celălat, dar mai ales în raport cu așteptările mele față de celălat.
Bineînțles că fiecare despărțire era un eșec dureros, indiferent de cine o inițiase. “Noi” dispărea, și rămâneam eu, descusută, fără repere, fără identitate. Adesea speriată de propria-mi goliciune sufletească. Și o luam inevitabil de la capăt.
În ultima vreme am cunoscut din ce în ce mai mulți oameni care par să se abată în mod voit de la rețeta clasică a fericirii în doi. Oameni pentru care nucleul central sunt ei înșiși. Cu pasiuni, cu un trecut, cu traume, cu bucurii, cu zâmbetul pe buze cel mai adesea, probabil cu lacrimi în ochi în alte momente. Ancorați în conștiința propriei forțe. Iar în jurul acestui nucleu solid gravitează prieteni, iubiri, uneori copii, uneori părinți.
Sunt convinsă că și ei, ca și mine, se regăsesc adesea fără repere, sau speriați într-un moment de singurătate. Că oricine își dorește să aibă pe cineva în brațele căruia lumea să dispară. Diferența fundamentală stă însă în compromisurile pe care suntem fiecare dispuși să le facem pentru acea îmbrățișare. Când punctul tău principal de sprijin ești tu însuți, nu mai încerci cu disperare să găsești validare în ochii celorlați. Dar mai ales, capeți luciditatea necesară pentru a îndrăzni să vezi și erorile din clasica rețetă a fericirii.
“Când o să mai crești, o să înțelegi că nu tot ce zboară se mănâncă.” mi-a scris Mioara într-un caiet, într-o tabără, acum o sută și ceva de ani lumină.
Avea dreptate. Îmi dau seama astăzi, după aproape două decenii de căutări, că de fapt singura persoană pe care ar fi trebuit să o caut în toți acești ani sunt eu. Doar atât. Eu și nimic mai mult.
Poate că încă nu este prea târziu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *